Prin labirintul amurgului

,,Cât despre amurgul nostru, spre care am pornit în zori şi spre care alergăm printr-un maraton existenţial perpetuu, oricât i-am cere acum, după ce am trecut de miezul zilei, să nu mai vină, că nu-l mai vrem, ne va răspunde cu obstinaţie că ne vrea el pe noi şi atunci?!...” (Ştefan Mihuţ)

Dramaturgul şi publicistul dejean Ştefan Mihuţ, originar din Coldău, aşezat bine în jilţul vârstei şi al înţelepciunii, îşi scrutează cu discernământ, cu ironie, cu sarcasm, viaţa, traseul său existenţial. Dorind să mai amâne inevitabilul amurg, mai rătăcind prin labirintul vieţii, îşi pregăteşte cu perseverenţă retragerea printr-un nou ,,paşaport”, o altă carte, ,,Labirintul din amurg” (Editura ,,ASTRA-Dej”, 2012).
Volumul, un ,,amalgam literar” (Ioan Şimon) conţine: reflecţii, memorii, scurte proze, parodierea unor proverbe, zicători, maxime, etc.
Ştefan Mihuţ comentează şi meditează pe baza unor proverbe, zicători, maxime, după cum afirmă, extrăgând ,,din alţii”, ca să poată spune ceva despre el sau ,,despre tine…despre ai noştri.” Radiografierea realităţii româneşti este ironică, parodică, el fiind când înţelegător cu metehnele omeneşti, asemenea lui Ion Creangă, când sarcastic şi ridiculizator, ca Ion Luca Caragiale. Indiferent de atitudinea afişată, Ştefan Mihuţ este totdeauna franc şi sincer. În spatele unei perdele, autorul se amuză de spectacolul lumii. El actualizează (,,în zilele noastre”) sensul unor proverbe, zicători sau maxime, la ,,vremurile încâlcite şi zdrenţuite” pe care le parcurgem, le personalizează raportându-le la experienţa sa de viaţă (,,am întâlnit inşi”).
Ştefan Mihuţ este un moralist, fermecat de operele marilor spirite ale ,,secolului luminilor”, lecţia lui se vrea convingătoare, ,,profesorul” sugerând uneori indirect drumul de urmat, dând chiar şi sfaturi, mai ales celor tineri: ,,stăruiţi în căutarea şi alegerea voastră”. Din când în când se ,,eliberează” şi reţeta etică a vindecării, cu o insistenţă didactică a relevării răului, a incorectitudinii, a neadevărului.
Tristeţea şi amărăciunea, că prezentul, vorba lui Mihai Eminescu ,,N-o să-mi dea ce o să cer?”(,,Scrisoarea III”), îl determină pe Ştefan Mihuţ să ancorează în nostalgie şi în melancolie, provocate de trecerea timpului.
Ştefan Mihuţ se joacă cu înţelesul obişnuit al proverbelor, al zicătorilor, al maximelor, recurgând la calambur, la paradox, amintindu-ne de matematicianul şi scriitorul Florentin Smarandache , teoreticianul ,,Esteticii paradoxismului”.
Proverbul ,,Cine fuge după doi iepuri…” este personalizat anecdotic: ,,mai bine m-aţi întreba două lucruri: dacă mai am combustibil şi dacă mai pot fugi”. Proverbul ,,Cine are carte…”, i se pare ,,cel mai nedrept şi mai parşiv”.
În capitolul ,,Sub vălul magic al Afroditei”, Ştefan Mihuţ ne deplasează pe traseul ,,De la EVA şi până la…EBA”, aceasta din urmă, plimbându-se ,,neglijent prin gramatică”, se analizează diverse aspecte ale relaţiilor cuplului.
Dramaturgul apreciază ,,credinţa adevărată”: ,,Ne asemănăm cu Dumnezeu prin toate faptele şi gândurile noastre bune pe care suntem în stare a le face”. Pledează pentru reactualizarea ,,gradului de rudenie”, a celor două ,,biserici surori”, ortodoxă şi greco-catolică, este acid cu ,,haiducii politici”, ,,farsori şi demagogi” care hibernează ,,sub cupola parlamentului”.
Evocarea părinţilor şi a fraţilor săi îi prilejuieşte pagini de melancolice amintiri. Câteva ,,povestiri şi întâmplări cu iz real sau ficţional” încheie acest volum. Cel puţin două dintre ele: ,,Eşecul unui posibil Love Story” şi ,,Viola lu Sabin a găzdacului” ar putea fi prelucrate în nişte reuşite nuvele.
Ştefan Mihuţ are o viziune scenică despre lume. Aceasta se simte şi în paginile acestei cărţi. Se preferă un permanent dialog cu cititorul, iar aspectele selectate din realitatea românească contemporană sunt parcă puneri în scenă sub ochii noştri.