Pr. dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu: Gânduri la Praznicul Întâmpinării Domnului!

Iubiții mei,

Ipostazele în care suntem chemați să ne întâlnim cu Domnul copil sunt destul de puține în paginile Scripturii. Acest lucru le face extrem de prețioase. Toate vin să aducă mărturii fundamentale cu privire la divinitatea lui Iisus. Căci altfel nu se explică cum un prunc născut în condiții sociale suspecte, într-o lucie sărăcie și-ntr-un spațiu ce nu corespundea, precum nu ar corespunde nici astăzi, unor minime standarde sanitare ori de confort, anume ieslea din Betleem, se bucură de vizite atât de prețioase.

Îl proslăvesc îngerii, care coboară și-I cântă osanale, îl protejează (căci Iosif e de-a dreptul somat în vis să-L ducă de acolo spre a-L feri de furia dezlănțuită a lui Irod). Îl privesc uimiți păstorii, care nu-nțeleg mare lucru cu mintea, dar trăiesc cu tresăltările inimii stări ce nu pot fi pricinuite altcum decât de prezența divinității. Și-apoi, ca o ilustrație ce vine să întregească un minunat tablou, magii îi aduc daruri prețioase. Ele nu sunt doar un simbol al dragostei și prețuirii lor, ci și elemente care prefigurează slujirea Sa de mai târziu. Una întreită: de Arhiereu, Preot și Împărat. Și-n același timp, vin să vorbească despre stările umane prin care Divinul înomenit e chemat să treacă pentru a mântui lumea. Căci cum ar putea El s-o salveze dacă n-ar asuma-o și înțelege-o în deplinătatea ei?

Ulterior, la vârsta de 12 ani, același copil crescut în casa teslarului va uimi spuma intelectualității religioase a Israelului. Nu oriunde, ci la ea acasă. În cartierul general al spiritualității locului: templul.

Până acolo, însă, la vârsta de 40 de zile va mai exista un moment cu puternice reverberații mistice, istorice și teologice. Adus la templu spre a fi închinat precum cerea Legea, pruncul va fi întâmpinat de o somitate a vremii: dreptul Simeon. Tradiția spune că a trudit la traducerea Septuagintei. Și ca mulți alți intelectuali, a fost veleitar și și-a asumat merite și atribuții care nu-i aparțineau. Iar când acestea privesc autoritatea Dumnezeiască, nu-i de șagă! A tradus după ureche pasajul din Isaia, capitolul 7, versetul 14, negând Mariei calitatea de Fecioară în actul nașterii. Și-a trebuit să trăiască vreme îndelungată, spre a se convinge că s-a înșelat. Căci Domnul nostru e Cel al încredințării! Acum e chemat să țină-n propriile sale brațe pe pruncul născut din Dânsa. Să-L laude, să-și ceară iertare pentru căpoșenie. Și slobozire. Căci a trăit suficient în starea pământească de tranziție pentru a nu mai avea ce-și dori. Intrat în fireasca degradare biologică, trupul lui e acum o plăpândă alcătuire ce-și așteaptă dezlegarea spre a zbura spre eternele zări. Nu înainte de a spune ceva. Fiului întâi. A mărturisi că a văzut Mântuirea. Căci ce om normal aflat în fața lui Dumnezeu nu poate spune că s-a încredințat de realitatea Ei? Și de caracterul său Universal. Și mai afirmă ceva extrem de interesant. Că întrevederea cu Fiul înfășat e o întâlnire cu Lumina. În sensul cel mai strălucitor posibil. Al unei străluciri ce nu orbește, însă! Dimpotrivă, odihnește ochii sufletului și se răsfrânge asupra tuturor celor aflați în vecinătatea ei.

Și-apoi, mai are bătrânul și Maicii ceva să-i spună. E uimit s-o vadă. Și bucuros și-ncredințat deopotrivă. Dar are pe suflet ceva fără de-mpărtășirea căruia n-ar putea pleca liniștit la Tatăl. Ține să o prevină că prin sufletul ei va trece sabie. Iar Preacurata va păstra cu sfințenie aceste cuvinte în inima ei. Că doar nu vin de la orișicine.

Iubiții mei,

Privind spre frumosul tablou al Praznicului de astăzi, putem învăța multe. Suntem chemați în primul rând să lăsăm ca în colțul ochilor să ni se strecoare o lacrimă ștrengară. Una ce vine să plângă împreună, alături, ori poate dintr-o vecinătate ce nu ne deconspiră identitatea pentru bătrânul translator, condamnat la încredințare. Și să-i spună Maicii că dorim să-i fim alături. Cu precădere atunci când inima-i va fi străpunsă. Măcar pe sfertul a cât ne este dânsa mereu.

Suntem apoi chemați să ne gândim ce-am face noi la o întâlnire atât de emoționantă. Cum ne-am comporta? Am prooroci, precum Sfânta Ana? Ori ne-am lăsa inimile să zacă inerte, marcate de dureroasa împietrire ce vine ca urmare a păcatului? Dacă în templul sufletului nostru Fiul cel înfășat ar veni să se înfățișeze, l-am primi oare? Și ce-am putea să-i oferim, ori să-i spunem?

Sus să avem inimile!