Pr. Dr. Maxim Morariu: Gânduri de peste Ocean la Praznicul Înălțării Domnului

Iubiții mei,

Ziua de azi este una de mare Praznic. La patruzeci de zile după Înviere, Mântuitorul se înalță. Se-ndreaptă spre Casa Tatălui. Acolo de unde a venit și unde va rămâne până la sfârșitul veacurilor. Acest lucru nu-nseamnă că ne părăsește. Nici pe departe! Ne veghează de-acolo. Și-n plus, trimite, după făgăduință, pe Mângâietorul, care va lucra întru noi cele trebuincioase Mântuirii.

În răstimpul dintre acest moment și Răsăritul vieții din mormânt, Hristos n-a pierdut vremea. A încredințat cu privire la realitatea evenimentului pe toți cei care se zdruncinaseră în credința lor. S-a arătat pe rând femeilor mironosițe, lui Luca și Cleopa, cetei Apostolilor, cu sau fără Toma și tuturor celor care și-au dorit să-L vadă. Le-a arătat mâinile și coasta Sa, invitându-i să-L pipăie și să-și spulbere orice îndoială. Căci Învierea Lui nu-i un fapt aparent. E-o certitudine. O realitate palpabilă, ce suspendă legi ale firii și poate fi deopotrivă percepută cu ochii minții și cu cei ai trupului.

Acum, înconjurat de ucenici și alături de Maică, se duce pe-un munte. O făcuse și-nainte, de fiecare dată când a fost nevoie să vorbească cu Tatăl. De-această dată, îi înfățișează, pentru ultima oară în această formă, pe toți Părintelui Său. Îi binecuvintează, dă ultimele îndrumări și, învăluit de-un nor de lumină aidoma celui din care-au coborât odinioară Moise și Ilie, ia calea Cerului. Se-ntoarce acasă. Acolo unde-I deopotrivă locul Său și-al nostru. Și unde ne-ar vrea pe toți, să-I stăm alături.

Iubiții mei,

Evenimentul de astăzi are deopotrivă o dimensiune comemorativă și un aspect de actualitate. Prin ochii larg deschiși și plini de uimire ai Evanghelistului suntem chemați să ne teleportăm aievea în acel moment. Să privim și noi la realitatea urcării întru Împărăție a Fiului celui Înviat. Citind ceea ce ne înfățișează dânsul suntem de asemenea poftiți să înțelegem un alt aspect esențial. Că Domnul ne cheamă. La înălțare. Una ce trebuie să-nceapă cu urcarea deasupra puturoasei movile pe care înlănțuirea constantă a păcatelor noastre o clădește clipă de clipă. Ce-i drept, adesea, un astfel de proces e marcat de disconfort. Căci păcatul dă, în multe situații, iluzia stării de bine. De satisfacție. O analiză atentă a acelui simțământ va vădi, însă, că e vorba doar despre o pseudo-trăire. Una cu repercusiuni puternice și nefericite asupra omului. Pe termen ultra-lung, dacă ne gândim la veșnicie. Ca atare, oricât de greu ne-ar fi să ne-nălțăm deasupra patimilor și păcatelor, e de preferat s-o facem. Merită. Și de-acolo-i cale lungă, nu vă faceți griji. Dar pe tot drumul, Cel ce a Înviat și a cărui Înălțare la ceruri o prăznuim astăzi, ne va însoți. Și-acolo unde cărarea fi-va anevoioasă va găsi prilejul să ne sprijine El. Ori chiar să ne urce-n propria Sa spinare. Important este să ne dorim acest lucru. Să-L chemăm să ne-nalțe sufletul din mocirla păcatului. Să ne curețe inima de rănile lui și să ne transforme-n vase alese ale sfințeniei Sale. Spovedania și Împărtășania ne sunt instrumentele cele mai la îndemână. Una ne curăță sufletul spre a-l putea face lăcaș sălășluirii Domnului, iar cealaltă ni-l face prezent în chip real. Îndrăzniți!

Pr. Dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu