Pr. Marin-Menuț Lărgean, parohul din Posmuş, dedică o monografie Patriarhului Fotie al Constantinopolului!

            Părintele Marin-Menuț Lărgean, parohul comunității din Posmuș (originar din Dumbrăvița, ambele localități ale județului Bistrița-Năsăud), nu este doar un păstor de suflete ce face o frumoasă misiune, ci și un om cu frumoase preocupări culturale. Recenta lucrare a dânsului vine să confirme acest lucru. E dedicată unui personaj aparte, respectiv Patriarhul Fotie al Constantinopolului (care a păstorit între 858-867 și 877-886).

Personalitate importantă a spiritualității răsăritene și a celei creștine în general, dânsul este și cel de numele căruia se leagă una dintre schismele dintre Răsărit și Apus. Dată fiind prezența sa într-un moment „nevralgic” al istoriei creștinătății, e firească menționarea sa în mai toate textele de istorie bisericească ce au în vedere această perioadă. Cu toate acestea, din pricina unor hiatusuri de natură istoriografică, a beneficiat, în decursul timpului, de puține cercetări monografice, în raport cu alte personalități ce nu au avut impactul și relevanța lui. În cultura română, deși este pomenit pe parcursul câtorva paragrafe, sau chiar pagini, în mai toate lucrările de specialitate, există, după știința mea, o singură sinteză amplă, dedicată antropologiei și modului în care se regăsește ea în opera Patriarhului Ecumenic din cel de-al nouălea veac (este vorba despre: Lucian Dumitru Colda, Patriarhul Fotie cel Mare al Constantinopolului – contribuții la dezvoltarea teologiei – o analiză a mariologiei din perspectiva hristologic-antropoligocă a învățăturii despre păcatul strămoșesc, col. „Logos symbol”, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2012). În acest context, monografia părintelui Marin-Menuț Lărgean, vine ca o frumoasă și interesantă contribuție, ce-și propune familiarizarea publicului cititor din spațiul românesc cu personalitatea și activitatea clericului cărturar. După cum ține să sublinieze părintele diacon lector univ. dr. Florin Tomoioagă în prefața demersului (p. 9-12):

„Viața Patriarhului, cu multiplele sale suișuri și coborâșuri, devine o parabolă existențială a vulnerabilității umane în fața manipulărilor politice și a intereselor străine de Biserică, atunci când acestea, travestite în veșmântul cucerniciei, se instaurează cu forța în postura de arbitru al realităților ecesiale. Este ales de două ori patriarh al Constantinopolului (858-867; 878-886) și este obligat, tot de două ori, să abdice. Începând cu educația primită în primii ani de viață și terminând cu moartea sa, despre care se știu prea puține lucruri, Fotie apare concomitent ca un om al timpului său (în special în disputele bisericești în care este implicat și în extinderea misiunii ortodoxe în spațiul slav și cel bulgar, printre altele), cât și ca om profund înrădăcinat în trecut (prin prisma preocupărilor sale cărturărești, care așa cum vom vedea pe parcursul lucrării, au dat naștere unei opere unice)”. (p. 10).

            Segmentată în opt capitole mari, lucrarea vine să plaseze activitatea și acțiunile celui investigat în contextul epocii sale, să vorbească despre parcursul său biografic de până la patriarhat, activitatea sa din cele două mandate pe scaunul constantinopolitan, dar și să treacă în revistă aspecte precum activitatea sa de natură teologică, liturgică, canonică sau administrativ gospodărească. Astfel, în partea introductivă (p. 13-18), părintele autor vorbește despre civilizația bizantină, trecând în revistă principalele aspecte care au definit-o, dar și raportul de continuitate ce a existat atât între aceasta și vechea civilizație romană, sau cea elenistică[1], sau modul în care a reușit aceasta să facă față, în repetate rânduri, atacurilor barbarilor. Apoi, în cadrul celui dintâi dintre capitole (p. 19-25), decide să treacă în revistă schismele și divergențele precedente ce au caracterizat complexa relație dintre Roma și Constantinopol în decursul istoriei creștinismului. Pasajul este important întrucât vine să arate că acțiunile întâistătătorului bizantin nu au constituit un fapt izolat, ci au făcut parte dintr-o evoluție, după unii de-a dreptul firească, a dezvoltării diferite a două laturi ale creștinismului, în contextul în care influențele de natură geografică sau geopolitică, au determinat polarizarea lor diferită în raport cu anumite probleme sau situații complexe. Apoi, bazându-se pe paupera istoriografie existentă, părintele Lărgean încearcă să reconstituie viața și activitatea lui Fotie de până la accederea pe scaunul patriarhal (p. 26-32). Analizează diferitele ipoteze vehiculate, vorbește depsre studiile ierarhului și modul în care formația i-a determinat orientarea profesională și cea a gândirii și-l plasează în contextul cultural al epocii în care a trăit[2].    

            Contextul politico-religios din Bizanț la momentul alegerii lui Fotie ca Patriarh, face apoi subiectul celui de-al treilea capitol al investigației (p. 33-39), cercetarea fiind continuată cu un text dedicat activității lui Fotie în scaunul constantinopolitan (p. 40-96). Subunitatea tematică cea mai amplă a întregului demers este la rândul ei segmentată în mai multe subcapitole. Părintele reușește astfel să surprindă aspecte esențiale ce privesc lupta dintre „tradiționaliști” și „reformatori” pentru scaunul patriarhal (p. 40-44), să descrie în detaliu alegerea celui avut în vedere (p. 44-50), să prezinte diferitele sinoade ce au fost organizate de el, sau la care a participat, sau a fost menționat, respectiv cel de la Constantinopol din 859 (p. 51-52), cel din 861, tot de aici (p. 52-57), cel de la Roma, din anul 863 (p. 58-61). În același timp, nu omite nici activitatea lui misionară (p. 62-67), surprinzând activități precum cea a unor propovăduitori precum Sfinții Chiril și Metodiu (p. 92-95), faimoasa enciclică adresată de acesta Patriarhilor Răsăriteni (p. 67-62), exilul lui (p. 84-91), sau diferitele întruniri conciliare ce-și vor propune excomunicarea, iar mai apoi reabilitarea lui (p. 73-83). Investigația va fi continuată și în cadrul celui de-al cincilea capitol (p. 96-110), dedicată reintegrării eruditului ierarh, și în cel următor, ce conține o evaluare sintetică a activității lui canonice (o. 111-133), sau în cel de-al șaptelea, dedicat atitudinii lui față de inovațiile latine (p. 134-139).

            Ultimul capitol va conține o frumoasă trecere în revistă a operei celui avut în vedere (p. 141-152), acestea fiind însă plasate în legătură cu personalitatea lui complexă și cu modul în care au reușit ele să o ipostazieze și imortalizeze. Va fi urmat, precum era firesc, de concluzii (p. 153-155), în cadrul cărora, autorul va conchide arătând că:

„În Biserica Răsăriteană, Fotie a fost recunoscut întotdeauna ca autoritate indiscutabilă. Dacă timp îndelungat Biserica Romano-Catolică, pentru a-și apăra pretențiile, a văzut în el un „părinte al schisemei”, în vremurile mai noi, mulți dintre teologii romano-catolici, între care amintim pe profesorul Francis Dvornik, considerând în mod critic procesul Schismei, au adoptat o atitudine mai dreaptă față de persoana și activitatea sa, despovărându-l de cea mai mare parte a învinuirilor ce i s-au adus”. (p. 154).

            Dedicată unui subiect interesant, ce nu a fost, în spațiul românesc, investigat încă suficient și valorificând o vastă literatură de specialitate, constând din sinteze și monografii, românești și străine, lucrarea părintelui Marin-Menuț Lărgean se constituie într-o binevenită monografie, ce incită la lectură și dezbatere și va constitui cu certitudine un punct de debut al altor investigații. Pentru cititorul avizat, ea vine ca o provocare, ce-l invită la înțelegerea unui episod important al istoriei bisericești dinspre finele celui dintâi mileniu al creștinismului și la înțelegerea lui în contextul mai larg al dinamicii relațiilor dintre spațiul răsăritean și cel apusean. Pentru amator, el oferă o istorie bine scrisă, bazată pe o narațiune plăcută (ce amintește pe alocuri de textele cu iz „romantist” ale lui Steven Runciman, iar sub alte aspecte, împrumută aspecte de alcătuire „barocă” a frazei din autori autohtoni precum Nicolae Iorga sau Stelian Brezeanu, citați în paginile ei), ce ajută la cunoașterea, pe baza surselor, a personalității unui om aparte, despre care se poate spune că a fost, sub anumite aspecte, un nedreptățit al istoriei. Atât avizaților, cât și curioșilor, fie ei teologi, literați, istorici sau filosofi, le oferă prilejul unei frumoase și utile zăbave, ce-i va educa, îi va aduce la zi cu discursul istogiografic dedicat problematicii și îi va ajuta să pătrundă în frumusețea unei lumi, a cărei istorie a apus demult, dar ale cărei tare și mecanisme le simțim și regăsim parcă și astăzi adesea, fundamentele ei fiind, în decursul vremii, de-a dreptul paradigmatice pentru istoria bisericească și relația dintre autoritatea politică și cea religioasă.