Pr. prof. Nicolae Feier, recenzie. Pe aripile dorului -Hermeneutica dorului la Lucian Blaga, la Constantin Noica și la Mihai Eminescu”

DORUL DUPĂ PARADISUL PIERDUT

                         PR. PROF. NICOLAE FEIER

Întîi aş încerca nişte lămuriri terminologice, spre a putea înţelege remarcabilul  demers scriitoricesc, teza de licenţă, a doamnei prof. Cristina Mirela Rus din Bistriţa, lucrare esenţială numită: HERMENEUTICA DORULUI LA LUCIAN BLAGA, LA CONSTANTIN NOICA ȘI LA MIHAI EMINESCU.

Conform dicţionarelor, Εrmeneutica (din limba greacă: ερμηνεια  a interpreta, a tălmăci) reprezintă metodologia interpretării și înțelegerii unor texte consacrate şi a gândirii profunde a autorilor lor.

Absolventă fiind de Liceu Pedagogic, doamna profesoară Cristina Mirela Rus, care ne uimeşte cu această primă lucrare de cercetare ştiinţifică filologico-filzofică, atingând şi partea teologică a conceptului cercetat în operele a trei mari autori români, era imperios necesar ca şi în cercetarea literară să introducă conceptul METODICA, disciplina sinequanon, adică,  fără de care nu se putea gândi, în vremurile bune ale învăţământului românesc, desfăşurarea echilibrată şi academică a actului didactic.

Potrivit tuturor dicţionarelor, termenul Hermeneutica, (sau ermeneutica) vine de la acţiunea zeului Herrmes, care interpreta oamenilor semnele şi voinţa Divinităţii.

Deşi în gândirea clasică occidentală termenul apare prin sec. al XVI, ca o caracteristică a Umanismuluiui scholastic, în gândirea teologică ortodoxă, conceptul este foarte vechi, fiind folosit încă din sec. al IV-lea de către sfinţii veacului de aur al creştinismului bizantin, mai ales de către capadocieni, dar şi mai înainte, de către Origen.

 Metodica cercetării Sfintei Scripturi debordează în alcătuirea Sfintelor Canoane ale Sinoadelor Ecumenice şi locale.

Sub aspect aritistic, erminiile de pictură bisericească sunt extrem de vechi în Ortodoxie şi au fost înlăturate de Umanismul şi Renaşterea occidentală, lăsându-se cale liberă artistului să genereze opera fără constrângeri ermenutice. Astfel, vizitatorii marilor catedrale, turiştii zilelor noastre, nu se mai duc să-l vadă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi pe Măicuţa Sfântă, ci pe Rembrand, Boticeli, Da Vinci, sau să audă pe Mozart, deşi numele lui spunea despre el că era Amadeus – Iubitorul de Dumnezeu. Aşa am început noi a-L înlocui pe Dumnezeu şi a pune Omul în centrul istoriei, abandonând maiestuoasa operă a stră-românului sfânt, Dionisie cel Smerit, cel ce L-a aşezat pe Hristos în centrul istoriei universale, făcând ca toţi anii să curgă în jos spre clipa astrală, strălucitoare, din Peştera din Betleem şi să crească deodată cu Trupul Tainic al lui Hristos, Biserica.

Ermeneutica vrea să influenţeze acum şi studiile asupra inteligenţei artificiale, unii cercetători în acest domeniu considerând inadecvată metoda cognitivistă sau aceea a elaborării informațiilor pentru înțelegerea gândirii omenești, generând termeni dezavuaţi deja de umanitate de tipul conceptelor legate de ,,supraom”.

Or, tocmai aceasta vrea să arate autoarea în opera sa remarcabilă.

Niciodată ,,inteligenţa artificială” nu va putea experimenta ,,DORUL”, simţământul acesta atât de prezent în intreaga operă  a celor trei mari corifei ai gândirii şi simţirii româneşti, adevăraţi dascăli de matură gândire şi simţire românească autentică supuşi investigării cogntive şi afective.

Experienţa dorului nu o poate descrie cu mai multă sensibilitate dureroasă decât cel care a avut un singur copil şi care a făcut aripi întinse până dincolo de graniţele percepţiei logicului omenesc, plecând spre înălţimile cerurilor şi care, totuşi, de acolo veghează asupra părinţilor săi ca un înger ce comunică prin cele două ,,organe ale simţirii”, iubirea şi fiul ei  nedespărţit, dorul, aşa cum le numea marele mitropolit, Bartolomeu Vaaleriu Anania.

Iată cum justifică autoarea demersul său scriitoricesc, pe care am insistat să-l publice, după ce, ca preot duhovnic, am asistat neputincios la marea pierdere a bunilor noştri credincioşi, Sorin şi Mirela, pierdere pe care am încercat prin rugăciune să o fac mai suportabilă, deseori invocând pe celălalt mare om al simţirilor dorului după raiul copilului pierdut, conjudeţeanul nostru, George Coşbuc, care zicea: ,,De rupi din codru-o rămurea / Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă lumii-ntregi /De moartea mea!!!”.  Vă rog să observaţi că moartea copilului nu este moartea lui, ci a părinţilor care mor zi de zi cu dorul şi cu aşteptarea zilei celei mari a Învierii tuturor.

        Iată ce zice autoarea la momentul publicării cărții: ,,Această carte este dedicată fiicei mele, Diana, care m-a motivat şi m-a susţinut în felul ei special şi o face necontenit de acolo, de sus.

          Lucrarea de faţă este o analiză minuţioasă a operelor a trei nume de referinţă ale literaturii române: Lucian Blaga, Constantin Noica şi Mihai Eminescu, dar şi o adevărată dezvăluire a dorurilor sufletului românesc.

         Deşi o parte a acesteia a fost scrisă acum vreo 14 ani, a căpătat contur şi s-a întregit după ce odorului meu drag, Diana, i-au crescut aripi ca de înger, în vara anului trecut. Sufletul ei, mai viu ca oricând, este ca o lumină călăuzitoare care m-a îndemnat să-mi îndeplinesc acest vis şi care mă însoţeşte pe lunga cărare a dorului”.

Din toată cartea răzbate o lumină tonică, armonioasă, plină de speranţă, a sinergiei cer-pământ, adică o împreună lucrare a celor de sus cu a celor de aici, acţiune surprinsă magistral într-o colindă: ,,Cerul şi pământul în cântări răsună, / Îngeri şi oameni cântă împreună.” Noi,  românii, rareori plângem, căci plânsul este o suferinţă în singurătate. Noi ,,ne cântăm”, adică împărtăşim prin cuvânt suferinţa şi celorlalţi compătimitori.

Un scriitor antic, Demodacus, zicea că la traco-geţi exista un semizeu al exprimării binelui şi a frumosului. dar şi al celor mai mari suferinţe, simţăminte extreme care se ating. El se numeşte VAIUL! Ei zic: ,,Vai cât îmi e de bine” şi ,,Vai cât îmi e de greu”.

           Mă întreb deseori cum a deschis Dumnezeu prin moartea celor dragi toate porţile cerurilor, încât noi, cei de pe pământ, să putem pătrunde cu dorurile noastre până în înălţimi nebănuite de cei care nu au pe nimeni în cer. Doar cine are pe cineva drag acolo poate simţi dureros înălţimile lor necuprinse de gânduri şi de cuvinte.

           Nu vreau să fac o ermeneutică a lucrării de faţă, ci să închei dorindu-vă lectură plăcută, permiţându-mi afirmaţia esenţială că simţământul fundamental care stă la baza existenţei întregului Univers, iubirea divină, împărtăşită nouă cu atâta generozitate, este ca un pom înflorit fără roade, dacă perspectiva rodirii nu s-ar numi ,,dorul după paradisul pierdut”.

În ziua Adormirii Maicii Domnului, 15 august 2024

Pr. Prof. Nicolae Feier, Bistriţa