Pr. Vasile Beni: Rar se întâlnesc Binefacerea cu Recunoştinţa!

Textul Evangheliei duminicii a 29-a după Rusalii: „În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!( Luca 17, 12-19).

       Dragii noştri credincioşi!

Una dintre cele mai înspăimântătoare boli care secera viaţa oamenilor în vechime era lepra, o boală molipsitoare, care se manifestă prin putrezirea cărnii, astfel încât cel atins de lepră trebuia să stea izolat de ceilalţi oameni în aşa zisele ,,leprozerii” care erau de obicei la marginea cetăţii şi nimeni nu avea voie să se apropie la o distanţă mai mică de opt paşi de cel bolnav.

Întâmplarea cu leproşii nu pune probleme de interpretare. Unul din cei zece s-a dovedit recunoscător, nouă dintre ei au uitat de îndată binele care li se făcuse şi au plecat fără să se gândească la recunoştinţă.

Această minune ne dă totuşi prilejul să ne întrebăm dacă şi în practică, în viaţa de toate zilele, în viaţa noastră, suntem dintre cei nouă sau ca acela unu? Cred că e cazul ca fiecare din noi, în forul său interior, acolo unde se judecă drept, nefăţarnic şi nemincinos, să-şi pună acum această întrebare şi să-şi facă în taină, cu luciditate, cu sinceritate şi cu onestitate acest examen personal. Vă las să vă răspundeţi fiecare şi, odată cu dumneavoastră, să-mi răspund şi eu.

Pentru că nu de puţine ori ni s-a întâmplat să ni se facă un bine pe care l-am cerut cu insistenţă, fie de la Dumnezeu, fie de la oameni? Ne-am rugat stăruitor să ni se facă acel bine. Şi ni s-a făcut. Şi ce s-a întâmplat îndată după aceea? S-a întâmplat că am uitat şi noi, ca şi cei nouă, să mergem să mulţumim sau să ne arătăm cumva recunoştinţa?

De aceea în cele ce urmează aş dori să mă opresc la patru învăţături:

1.Cum se comportă un om care are nevoie de ajutor

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie ne spune cum cei zece leproşi „au ridicat glasul, zicând: „Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne!” Şi noi, nu de puţine ori am strigat către Domnul zicând: „Doamne strigat-am către Tine, auzi-Mă Doamne când strig către Tine” sau „Ridicat-am ochii mei la ceruri de unde va veni ajutorul meu, ajutorul meu de la Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pământul”.

2.Cum se comportă un om care nu recunoaşte că i s-a făcut bine

Nerecunoscătorul nu are simţul valorilor, el doar primeşte, dar nu întoarce niciodată. El nu ştie nici de bine, nici de răsplata binelui. Nu ştie de mulţumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate şi omenie. Să ne oprim şi la câteva exemple de comportament:

a.Cei la care li se face bine şi uită. Dar oare uită cu adevărat? Nu. Nu uită niciodată. Memorie au. Doar se prefac că uită. E comod să uite, fiindcă nu vor să fie recunoscători. Şi e cu atât mai ciudat, cu cât recunoştinţa nu cere sacrificii materiale. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu sunt pretenţioşi. Adesea sunt mulţumiţi cu un singur cuvânt. Cuvântul le confirmă calitatea actului pe care l-au făcut.       

b. Cei care fac promisiuni atunci când au o problemă de rezolvat. Ajunge omul la necaz. Fie că are nişte examene grele, fie că are un proces greu, fie că are de făcut undeva un demers care pare fără şanse de succes, ajunge la o greutate, la un necaz, are de plătit nişte datorii şi atunci face în conştiinţa lui un vot şi spune: „Doamne, dacă-mi reuşeşte, dacă scap, am să fac cutare şi cutare lucru!”. E gata să promită marea cu sarea. Şi în momentul când promite, e aproape sigur că va şi îndeplini. Dar după aceea de multe ori uităm de promisiune şi devenim călcători a acelui jurământ.

c. Cei la care li se face bine şi răspund cu rău. Şi în loc să fie mulţumitori pentru binele care li s-a făcut, devin aproape duşmanii celor care le-au făcut bine.

Se zice că cineva a găsit pe câmp un şarpe aproape mort. L-a văzut rece de tot şi s-a gândit să-l pună în sân pentru ca, încălzindu-se, să-şi revină la viaţă. Aşa a şi făcut. Şarpele şi-a revenit încetul cu încetul, a început să mişte şi omul s-a bucurat că a făcut o faptă bună. Dar, în clipa următoare, a simţit o muşcătură înţepătoare şi abia atunci a avut timpul să se scuture de şarpe şi să zică: „Iată cum şi-a arătat recunoştinţa”. Căzu mort. În urma lui a rămas zicala: „A încălzit şarpele la sân!”.

3. Trebuie să fim recunoscători în primul rând lui Dumnezeu

Pentru sănătate, pentru vedere, pentru mâini, pentru picioare, pentru mers, pentru vorbire, pentru auzire... . Corpului nostru, atât de complicat şi de fin cum e în alcătuirea lui, nu-i trebuie decât foarte puţin, ca să i se altereze nu ştiu ce părticică din sistemul nervos, de pildă, pentru ca dintr-o dată să paralizeze.

Fiecare se crede puternic până în ziua în care a intervenit un microb, un virus aproape invizibil, ca şi cel din zilele noastre,  care-l poate distruge. Şi nu ştie că trebuie să fie mulţumitor Celui ce poartă grijă de destinele tuturor, ca să se desfăşoare totul normal, fără nici un fel de accidente.

4. Toţi trebuie să fim mulţumitori, pentru multe lucruri pe care le fac alţii pentru noi

Noi suntem în biserica aceasta, pentru că au făcut-o alţii pentru noi. Dacă n-ar fi făcut-o, imaginaţi-vă ce sarcină materială grea ar fi fost pentru noi azi ca s-o zidim noi, din nou. Dar ea a fost o sarcină materială grea şi pentru cei care au făcut-o la vremea respectivă. Noi suntem beneficiarii.

Şi de câte nu suntem beneficiari! Suntem beneficiari ai jertfei eroilor neamului nostru românesc care au luptat pentru independenţă, pentru limbă, pentru credinţă. Suntem beneficiarii eroilor credinţei, care au luptat pentru integritatea credinţei ortodoxe, care au murit pentru ea, care s-au făcut martiri. Suntem beneficiarii eforturilor părinţilor noştri care ne-au crescut mari cu greutăţi şi exemplele pot continua.

Turgheniev, cunoscutul scriitor din secolul trecut, a scris în legătură cu aceasta o mică parabolă: Se zice că Dumnezeu a chemat la masă toate virtuţile şi s-au adunat: bunătatea, simplitatea, adevărul, credinţa, dragostea, speranţa, mila, generozitatea, smerenia, modestia. Toate erau pline de bunăcuviinţă. Se cunoşteau şi stăteau de vorbă ca bune prietene.

Două însă, deşi erau alături, nu vorbeau între ele. Deloc. Acestea erau binefacerea şi recunoştinţa. Le-a întrebat Dumnezeu: Voi de ce tăceţi? Nu ne cunoaştem. Nu ne-am întâlnit niciodată.

Parabola e cu tâlc. Rar se întâlneşte binefacerea cu recunoştinţa!

Închei cu cele spuse de Şt.O.Iosif:

Recunoştinţa e o floare scumpă

Ce tainică în inimi înfloreşte;

Dar unii o sădesc doar ca s-o rumpă:

Se mir apoi că, biata, veştejeşte.

Amin!

Pr.Vasile Beni