Pr. Vasile Beni: Să nu lăsăm nicio zi fără a spune un cuvânt bun părinților noștri, să-i ajutăm, să-i ascultăm și să le cerem binecuvântarea

    Se povestește că un fiu, prins cu grijile vieții, și-a neglijat părinții. Îi iubea, dar amâna mereu vizitele.......Timpul a trecut, iar într-o zi a primit vestea că părinții lui au plecat la cele veșnice......

            Dragii și bunii noștri credincioși!

Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbește despre un tânăr care vine la Mântuitorul și Îl întreabă: „Învățătorule bun, ce bine să fac ca să am viața veșnică?” Domnul îi răspunde arătând spre poruncile lui Dumnezeu. Și, printre ele, rostește limpede: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!” (Matei 19,19) pentru că această poruncă este singura care are o făgăduință: „Ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ” (Efeseni 6,2-3).

Cine sunt părinții pentru fiecare dintre noi                                                 Între miliardele de oameni care trăiesc în această lume, pe Tera, există doi oameni din a căror carne și suflet ne desprindem și noi.                Două cuvinte ne sunt dragi și pe care în orice limbă le-am auzi și le-am rosti și acestea sunt mama și tata. Aceste cuvinte le găsim pe buzele tuturor, de la pruncii în al căror gângurit mama și tata sunt primele închegări de silabe, până la cei vârstnici dintre noi.                                                     Mama și tata sunt cuvinte de circulație universală pentru că ele sunt înțelese fără tălmaci pentru că au același bogat conținut de dragoste fierbinte, de bunătate, dăruire și jertfelnicie.

        Nicio limbă omenească nu poate să spună despre jertfele pe care le fac părinţii pentru copiii lor, așa cum Ana Blandiana zice: ”Părinţii fac totul oricând pentru noi/ Ne nasc ne cresc mai mari decât ei / Rămân apoi cu discreție în urmă/ Şi nu ne deranjează de obicei”. Părinţii sunt dragoste, pentru că din potirul inimi lor revarsă dragoste tuturor celor din casă; sunt jertfă pentru că pe altarul familiei se jertfesc de dimineaţa până seara; sunt grijă, bunătate sau iertare, sau cu poetul putem să zicem: ”Părinţii ni-s îngeri/ În marea de plângeri / Ni-s stele în abis / Că viața e umbră si vis”.

    Modelul suprem de cinstire a părinților ne-a fost oferit de Fiul lui Dumnezeu         . Domnul Iisus, deși Dumnezeu, S-a supus părinților Săi pământești, Iosif și Maria, „și sporea cu înțelepciunea și cu vârsta” (Luca 2,51). Pe Cruce, în suferința cea mai mare, nu uită să aibă grijă de Maica Sa, încredințând-o apostolului Ioan (Ioan 19,26-27).

Cum să-i cinstim când sunt în viață

1. Prin respect și ascultare – să le vorbim frumos, să le ascultăm sfatul, chiar dacă avem alte păreri.
2. Prin recunoștință – un „mulțumesc” spus la timp, o îmbrățișare, o vizită, un telefon sunt daruri care le aduc bucurie.
3. Prin ajutor concret – să-i sprijinim când sunt bolnavi sau bătrâni, să le purtăm de grijă, să nu-i lăsăm singuri.
4. Prin prețuirea lor publică – să nu ne rușinăm cu părinții noștri, oricum ar fi; să-i apărăm și să-i respectăm și în fața altora.
5. Prin rugăciune și binecuvântare – să cerem mereu binecuvântarea lor, căci ea aduce pace și lumină în viață.

Cum să-i cinstim după ce au trecut la cele veșnice

1. Prin rugăciune – să-i pomenim la slujbe, acasă, în fiecare zi: „Dumnezeu să-i odihnească!”
2. Prin milostenie – să dăm de pomană pentru sufletul lor, să ajutăm pe alții în numele lor.
3. Prin păstrarea amintirii – fotografii, povești, tradiții, lucrurile lor – toate devin mărturie de iubire.
4. Prin îngrijirea mormântului – lumânări aprinse, flori, curățenie – semne simple de respect.
5. Prin viața noastră – să trăim frumos, așa cum ne-au învățat, să le facem cinste prin faptele noastre.

     Pilda fiului care și-a adus aminte. Se povestește că un fiu, prins cu grijile vieții, și-a neglijat părinții. Îi iubea, dar amâna mereu vizitele, rugăciunile, gesturile de recunoștință. Timpul a trecut, iar într-o zi a primit vestea că părinții lui au plecat la cele veșnice.

A plâns cu amar, simțind că nu mai poate face nimic. Dar un preot bătrân i-a spus:
– Fiule, dragostea nu se termină la mormânt. Poți să le arăți iubirea prin rugăciune și milostenie.

Fiul a început să facă pomeniri la biserică, să aprindă lumânări, să împartă hrană săracilor în numele lor. Într-o noapte i s-a arătat mama lui în vis, zâmbitoare:
– Mulțumesc, fiule, pentru lumina pe care o trimiți spre noi. Dragostea ta ne ajunge și aici, înaintea lui Dumnezeu.

De atunci, fiul a înțeles că, deși părinții nu mai sunt trupește lângă noi, putem continua să-i iubim și să-i cinstim.

Când părinții nu mai sunt, nu e prea târziu să le arătăm recunoștința: rugăciunea, pomenirea la slujbe, milostenia și faptele bune făcute în amintirea lor sunt ca niște flori vii pe care le așezăm la picioarele lor în cer.

         Să nu lăsăm nicio zi fără a spune un cuvânt bun părinților noștri. Să-i ajutăm, să-i ascultăm, să le cerem binecuvântarea. Dacă au plecat la cele veșnice, la Domnul, să le aprindem o lumânare, să le facem parastase și să rostim un „Dumnezeu să-i odihnească!”.

Astfel, cinstea față de părinți devine o cale spre mântuire. Când îi iubim și îi respectăm pe cei care ne-au dat viață, Îl cinstim, de fapt, pe Dumnezeu Însuși, Tatăl nostru ceresc. Apropiindu-mă de încheiere m-aș opri la poezia poetului Adrian Păunescu care are ca titlu-Rugă pentru părinți-:

”Enigmatici și cuminți, / Terminându-și rostul lor,
Lângă noi se sting și mor, / Dragii noștri, dragi părinți.
Chiamă-i Doamne înapoi / Că și-așa au dus-o prost,
Și fă-i tineri cum au fost, / Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut / Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poți întârzia / Să o ia de la început.
Au plătit cu viața lor / Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori / Pe părinții care mor.

Ia priviți-i cum se duc, / Ia priviți-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc, / Parcă tac, și parcă ning.
Plini de boli și suferind / Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt, / Mângâiați-i pe părinți.

E pământul tot mai greu, / Despărțirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu, / Sărut-mâna, mama mea.

Vă doresc să fiți binecuvântați și să nu uităm ca sus să avem inimile!

Pr. Vasile Beni