Prăfuirea lumii

Ieri am făcut un drum până la Sîngeorz-Băi.

      În interes de serviciu. O inspecție tematică. Așa ca atâtea altele. Până să ajung, am avut timp destul, aproximativ 45 de minute, în funcție de trafic, să inspectez și natura. Nimeni nu are ce să zică. Doar e în timpul serviciului. Natura, la care ne gândim și nu ne gândim, spre care alergăm ca la concurs, în speranța aflării unui strop/ unui loc de fericire, pe această natură, de toate zilele, am găsit-o astăzi plină de praf. Prăfuită pe dinafară și pe dinăuntru. Nu doar cărțile, mobilierul, mașinile se pot umple de praf, ci și copacii, câmpurile, văile, apele, aerul chiar. Un praf universal ce îmi învăluie privirea, mintea, simțirea. Și dacă ar fi mai multe lumi, așezate pe rafturi, am vedea cum se așează praf, colb, peste lumile acestea. Prima tentație, pe care am resimțit-o, ar fi de luat cârpa și de șters. Dar cum să ștergi ceva atât de vast, precum natura toată, întreg Universul? Praful acesta universal plutește în voie, din Chaos, înainte de a se așterne, de a ne intra în ochi, în gât, în suflet.

     De unde atâta praf, Doamne? Sunt drumurile cerului neasfaltate și norul de praf lăsat de circulația căruțelor, carelor înaripate, că nu-mi închipui motoare prin aer, ridică sau coboară pe pământ fuioare gri, care colorează totul în tonuri de pământ celest, ca într-un amestec de aici și acolo sau dincolo, de sus și jos, acoperind cu un văl cenușiu piesele de pe scena lumii, până la următoarea repetiție? Praful acesta, din primăvara ce tocmai a început, pare coborât, lăsat, abandonat, a nu fi de pe-aici. E un praf străin ce ne tulbură până și apele, și apele proprii, râurile. Someșul încearcă să curgă, să treacă din calea prafului, ce-l umple și pe el la suprafață cu un strat fin de tristețe. Cine să mai șteargă colbul, așternut mult prea devreme, de pe cronicile acestor zile?

      Așa cum ai suflat să creezi lumea, mai suflă o dată, Doamne, și de praf! Florile pădurii, primele apariții, nu mai atrag să fie culese. Frunzele lor sunt de cenușă, pătate și pline de ... praf, încât dispare bucuria de a le culege. E prima dată când în fața naturii mă încearcă un sentiment de sfială, o retragere de a nu atinge nimic, de a nu avea voie să ating nimic, în subconștient existând atenționarea de muzeu, nu atingeți exponatele... conțin praf.

      Fuioare de praf, pe orizontală și pe verticală, în adierea suficientă pentru a crea atmosfera generală. La aceasta contribuie și marile construcții și des-construcții. Găuritoare de ciment, de beton, fac cu greu față distrugerii, lente, obositoare și, uneori, fără rost. De fapt, mare parte din praf se produce și la schimbul dintre vechi și nou. Un vechi dat deoparte, îndepărtat, cu greu, și un nou care încă nu știe ce îl așteaptă. Valea toată e în praf.

      Praful de pe față și praful de pe dos. Ca o haină întoarsă, fără niciun rost. Un model de împletitură, mereu același, uniform, precis, bine realizat. Și când mă gândesc că vor veni ploile, ah, „plictisitoarele ploi fără sfârșit” ( Ana Blandiana”), ce vor amesteca praf și apă într-o substanță lipicioasă, mult mai nesuferită și de care cu greu vom scăpa. De noroiul format/ lăsat în locul prafului. Praful de zi și praful de noapte. Praf de stele, și el prăfuit.

     Starea de praf mi-a dispărut văzându-i pe elevii de liceu, cu priviri senine, serioși, frumoși, responsabili și prezenți, pătrunși de moment, de un ideal în așteptare, cu adevărat demni și moștenitori de Solomon Haliță. Subiectiv sau nu, în preajma școlii, praful a dispărut deodată, refuzând parcă să facă parte din semnificația versului „În zadar în colbul școlii/ prin autori mâncați de molii...”

E.M.C.