ÎN PRAG DE 98 ANI ………INVESTEŞTE !

De mai multă vreme m-am convins şi am încercat, e adevărat că nu cu prea mult succes, să conving şi pe alţii că judeţul Bistriţa-Năsăud are în persoana d-lui Ioan Moldovan un intelectual şi un om de valoare, căruia i se cuvine întreaga noastră deferenţă.

A descins în lume într-o familie de truditori ai gliei din Săuşa - oraşul Ungheni, judeţul Mureş în urmă cu……97 ani. Nu şi-a cunoscut tatăl, care şi-a pierdut viaţa pe front în primul război mondial. Este absolvent a fostei Şcolii de notari de la Lugoj, judeţul Timiş, ( în anii tinereţii a profesat vreo patru ani ca subnotar şi notar în oraşul Pucioasa, judeţul Dâmboviţa) şi a Facultăţii de Drept din Bucureşti.

În condiţiile climatului politic deosebit de tensionat, ce a caracterizat perioada care a dus la declanşarea celei de a doua conflagraţii mondiale, în anul 1939 a fost concentrat în cadrul Regimentului nr.1 artilerie auto din Craiova.

Opt ani în slujba ţării şi a neamului românesc

Odată cu intrarea României în război a fost trimis pe front cu gradul de locotenent slujindu-şi ţara şi neamul mai bine de….....… opt ani !. Cei care ne-am onorat obligaţiile militare ştim câte eforturi şi câtă sudoare prespune participarea la o aplicaţie fie chiar una de scurtă durată. Prin comparaţie ne-am putea imagina ce a însemnat ” o aplicaţie de anvergura şi complexitatea “ celei la care a participat d-l Moldovan, nu pe parcursul câtorva zile sau săptămâni, ci a opt ani !, adică la operaţiunile militare de pe frontul de Răsărit până la Odesa, Cotu Donului şi mai ales în marea încrâncenare, ce a avut loc între 19 noiembrie 1942 şi 03 februarie 1943, la Stalingrad ( Volgograd), pentru care nu a cerut şi nici nu avea cum să ceară sau să primească nici ” libere pentru refacere“, nici ” plata orelor suplimentare “ şi nici altceva.

Unica recompensă primită a fost Ordinul Coroana României cu Spade clasa a V-a şi Panglică de Virtute Militară, ce i s-au acordat prin Ordinul nr.14 din 14 septembrie 1941 pentru faptele sale de vrednicie ostăşească şi eroism.

În încercuirea de la Stalingrad a avut neşansa ca împreună cu mai multe mii de combatanţi să fie făcut prizonier fiind nevoit să suporte condiţiile deosebit de grele ale captivităţii vreme de trei ani, respectiv până……. în luna noiembrie 1946. A fost pus în libertate la un an şi şapte luni, după ce se sărbătorise, la 09 mai 1945, Ziua Victoriei !.

Interesul şi dorinţa de a cunoaşte date suplimentare a avut de întâmpinat reticenţele distinsului veteran de război, care preferă să nu facă prea multe referiri la acea perioadă deloc fericită din viaţa sa. L-am înţeles abia după ce am aflat şi de la alţi semeni, care s-au confruntat cu situaţii limită dintre cele mai supărătoare, că la mijloc e vorba de o măsură de autoprotecţie, de autoapărare întrucât rememorarea lor este de natură să le provoace stări de indispoziţie, pe care nu şi le doresc, motiv pentru care încearcă să le evite. Ne-a destăinuit totuşi că nu poate uita mai cu seamă prima noapte de captivitate pe care a fost nevoit să şi-o petreacă pe un ger năpraznic pe scările unei magazii supraglomerate în care n-a mai putut avea acces, iar din această cauză a suferit degerături grave, consecinţele resimţindu-le şi astăzi. Necazurile, suferinţele şi umilinţele au continuat în lagărele de la Oranki şi Mănăstirca dincolo de Nijni Novgorod ( până în anul 1991 s-a numit oraşul Gorki ), unde a trebuit să presteze munci istovitoare, să suporte condiţiile inumane de trai, mizeria, iernile siberiene, caracterul aspru al locurilor şi nu numai. Vreo şase luni li s-a dat să mănânce doar ” supă “ preparată din urzici ce făcuse deja seminţe opărite la cazan, iar din cauza carenţei de vitamina A au ajuns în prag să-şi piardă vederea. La toate acestea s-au mai adăugat ura şi dispreţul oficialilor, care nu se sfiau să-i gratuleze cu apelative dintre cele mai ”gingaşe“ de genul: ” fascişti “, ” bandiţi “, ” trădători “, ” pui de căţele “ !. În plus în postura în care a ajuns a fost nevoit să-şi întrerupă ori legături cu lumea din afară, aşa se face că necunoscându-i-se situaţia a fost dat dispărut.

Tinereţea, caracterul puternic, optimismul, încrederea şi speranţa într-o eliberare ce s-a tot lăsat din păcate mereu şi mereu aşteptată, l-au ajutat să răzbată, iar după aproape opt ani de zile a reuşit să revină la casa părintească spre bucuria mamei şi celor dragi. Noua situaţie social-politică din România a făcut ca sacrificiile sale pentru ţară să treacă aproape neobservate. Nu i s-a acordat nici măcar o medalie cum au primit combatanţii care au luptat pe frontul de vest. Trebuie să recunoaştem că în condiţiile prezenţei în România a trupelor de ocupaţie şi consilierilor sovietici, aceasta nici nu reprezenta o mare binefacere, dimpotrivă putea să-i facă mai mult rău.

Nedreptatea s-a perpetuat, în opinia noastră după 1989, când s-au acordat în mod meritat, dar şi pe considerente mai mult decât discutabile grade, recompense, ordine şi medalii cu toptanul unor cadre militare active şi în rezervă, dar de fiecare dată s-a ” uitat “ că d-l Ioan Moldovan şi-a slujit ţara nu numai cu arma în mână, ci şi prin modul ireproşabil în care şi-a exercitat ulterior atribuţiunile de serviciu în cadrul cărora a coordonat sau a îndeplinit sarcini legate de conducerea evidenţelor, de pregătirea economiei, teritoriului şi populaţiei pentru apărare şi ar fi fost cel mai firesc lucru ca să se numere printre beneficiari. Din păcate a rămas şi astăzi tot cu gradul de locotenent (r) cu care a plecat pe front !.

Trei decenii în slujba locuitorilor

meleagurilor Bistriţei şi Năsăudului

După un an şi jumătate de la revenirea din prizonierat, în anul 1948, a reuşit datorită pregătirii sale profesionale să ocupe postul de secretar al Comitetului provizoriu la Plasa Teaca, iar treptat, treptat, prin calităţile personale, competenţă, pregătire şi experienţă s-a făcut remarcat, ceea ce i-a permis să ocupe succesiv funcţiile de şef al secţiei secretariat (1950-1956), ulterior cea de secretar al Consiliului raional Bistriţa (1956-1968), iar după ultima împărţire administrativ-teritorială a ţării, cea din 1968 şi până la pensionarea sa survenită în anul 1977, de secretar al Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud.

În această calitate a fost unul dintre factorii care au făcut ca deceniul şapte al veacului trecut să devină pentru unitatea noastră administrativ-teritorială şi locuitorii săi unul dintre cele mai prolifice în plan economic şi social. Domeniul în care s-a remarcat în principal a fost cel al iniţierii, conceperii şi supunerii spre adoptare organelor colective de decizie ale judeţului a unor propuneri şi măsuri cu implicaţii economice şi sociale dintre cele mai benefice. Iniţiativele sale erau de fiecare dată temeinic motivate sub aspect juridic şi al oportunităţii, încadrate în constrângerile de natură financiară şi în strategia de dezvoltare teritorială şi presupuneau existenţa resurselor financiare şi materiale, a documentaţiilor tehnice, proiectelor de execuţie, autorizărilor şi avizelor necesare. Materializarea lor s-a soldat de fiecare dată cu rezultate dintre cele mai favorabile pentru dezvoltarea meleagurilor bistriţene. Aşa se face că fondul locativ, mai ales cel din municipiul Bistriţa, reşedinţa de judeţ, a căpătat o dimensiune nemaiîntâlnită, s-a rezolvat problema alimentării cu apă, s-au construit şcoli şi alte obiective social-culturale de larg interes cum sunt: şcolilele generale Liviu Rebreanu, nr.1, nr.3, nr.4, Spitalul judeţean, Complexul Cultural Apollo, Cinematograful Dacia, Hotelul Coroana de Aur, Complexele comerciale Decebal, Măgura, Big, Hotelul Hebe cu 900 locuri şi cel cu 600 locuri din Staţiunea balneoclimaterică Sângeorz-Băi şi multe altele cunoscute şi îndrăgite de noi toţi conjudeţenii, care stau mărturie peste ani eforturilor şi rezultatelor din acea perioadă.

Greutăţile şi suferinţele prin care a trecut, mai ales cele din anii războiului, l-au determinat să dea dovadă de o sensibilitate şi o receptivitate aparte faţă de categoriile sociale defavorizate: minorii lipiţi de ocrotire părintească, persoanele cu nevoi speciale, faţă de greutăţile şi problemele populaţiei din mediul rural nevoită să se descurce în principal cu propriile resurse. Mulţi locuitori ai satelor bistriţene n-au uitat şi îi sunt şi astăzi recunoscători pentru vorbele blânde cu care erau de fiecare dată întâmpinaţi: ” cu ce treburi pe la noi bade … ? “ sau ”cu ce te putem ajuta ? “, pentru grija, atenţia şi omenia cu care au fost trataţi cu ocazia audienţelor acordate, pentru sprijinul acordat la electrificare, pentru edificarea de şcoli, grădiniţe, cămine culturale, dispensare medicale şi nu numai.

În pragul celor 98 ani.........investeşte !

Întotdeauna a fost şi a rămas un om deosebit de modest căruia i-a plăcut şi îi place să fie în rând cu lumea. Aşa se face că şi astăzi ca orice pensionar ce se respectă la primirea pensiei primul lucru pe care pe îl face este să-şi onoreze obligaţiile faţă de asociaţia de proprietari şi furnizorii de utilităţi. Abia apoi alocă bani pentru medicamente şi cele necesare traiului zilnic. A făcut totuşi o excepţie după declanşarea programului de reabilitare termică a blocurilor de locuinţe, când a început să-şi drămuiască în aşa fel veniturile din pensie încât să economisească suma necesară pentru onorarea acestor cheltuieli. Aşa se face că în pragul celor 98 ani ….investeşte, a devenit investitor !, o măsură de apreciat şi pe deplin justificată întrucât de câţiva ani starea sănătăţi nu-i mai permite să-şi părăsească apartamentul, iar spaţiul său vital la care ţine mult este cuprins în exclusivitate între apartament – balcon şi balcon – apartament.

Ne-am cunoscut în anii de debut ai activităţii profesionale, în care oficial ocupam funcţia de secretar al primăriei de la Joseni şi mă consideram la cei douăzecişiunu de ani ai mei un adult cu acte în regulă, dar neoficial aveam să constat că pentru unii dintre localnici rămăsesem:” băietul de la primărie !“, după cum îmi dădeam seama din întrebări de genul :” e aici , a vinit sau a plecat băietul ? “, pe care le surprindeam nu odată. În paranteză fie spus, astăzi când am depăşit cam toate stadiile de la cel de ” Şoim al patriei “ ( cu brevet de paraşutist semnat de….generalul Gh. Şoimu n.n.) şi am intrat în cel de ….” Şoim al popii ! “ m-aş bucura să am parte de acel tratament. Atunci, însă îl socoteam agasant pentru că mă determina să-mi pun întrebarea dacă nu cumva sunt considerat imatur adică necopt. În contextul acelor preocupări dumnealui a fost cel care cu multă migală, atenţie şi profesionalism mi-a îndrumat paşii, motiv pentru care i-am rămas recunoscător. După câţiva ani aveam să mă număr printre colaboratorii apropiaţi, iar noua postură avea să-mi reconfirme părerile deosebit de favorabile la adresa sa. Chiar în momente în care era nevoit să facă observaţii dovedea un calm imperturbabil, iar în maniera, cu bunătatea şi omenia caracteristice prelua parcă asupra sa o parte din vina subalternilor, acestea fiind de genul : ” Măi băiete !, ” Măi copile“ cum stăm cu lucrarea x sau y ? “, iar după răspunsurile şi motivaţiile de rigoare, adăuga :,” Vezi să rezolvăm !“. Se impunea prin corectitudine, prestaţie profesională, competenţă şi conduita sa ireproşabilă. Nu întâmplător deşi drumurile noastre aveau să se despartă am rămas în relaţii dintre cele mai amiabile. De accea, cu ocazia împlinirii la 14 noiembrie 2010 a 97 ani şi debutului în cel de-al 98-lea an de viaţă nu pot să nu-i adresez minunatului om un sincer şi călduros La mulţi ani !, cu sugestia şi recomandarea să facă o pagubă cât mai serioasă bugetului de pensii, chiar cu riscul de a supăra guvernanţii şi pe ministrul nostru Ioan-Nelu Botiş. Succes la rebus şi cuvinte încrucişate la care din totdeauna dovedeşte o măiestrie de neîntrecut !.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5