Din fost prizonier sovietic ” prizonier “ al propriului apartament !

Concitadinul nostru, D-l Ioan Moldovan ajuns la vârsta senectuţii este o personalitate specială cu o viaţă tumultoasă şi rezultate ce exced cotidianului, care mai bine de trei decenii a fost capul limpede, eminenţa cenuşie, omul luminat, unul dintre principalii iniţiatori ai măsurilor, ce au făcut ca perioada de după ultima împărţire administrativ-teritorială a ţării, cea din 1968, îndeosebi primul deceniu şi ceva, să devină una dintre cele mai prolifice, mai fructuoase şi mai plină de realizări din întreaga existenţă a meleagurilor bistriţene.

De aceea, am socotit că ar fi interesant pentru cititorii ziarului nostru să afle şi alte date legate de activitatea şi înfăptuirile domniei sale. Iniţial propunerea noastră a fost primită cu rezerve atât datorită modestiei ce l-a caracterizat şi îl caracterizează din totdeauna cât şi datorită faptului că preopinentul a opinat că ” subiectul va fi considerat desuet întrucât astăzi principalele preocupări converg spre o cu totul altă problematică, iar foarte puţină lume mai e interesată de oameni ca dumnealui, ori de ceea ce s-a petrecut cândva ! “. Am reuşit totuşi să-l convingem că vrem nu vrem trecutul face şi el parte din viaţa noastră, trebuie să-l cunoaştem, să ni-l asumăm, mai ales că ne oferă posibilitatea să tragem nişte concluzii utile pentru viitor. În final a acceptat dialogul, răspunzând calm, cu înţelepciunea, cumpătarea, liniştea, siguranţa şi seninătatea omului conştient şi mândru de ceea ce a înfăptuit, dialog din care vom reproduce în cele ce urmează:

- Cine sunteţi de fapt Domnule Moldovan ?

- Un om în vârstă al acestei ţări, care dacă va voii Cel de Sus pe 14 noiembrie 2011 va păşi în….. cel de-al 99-lea an al vieţii ! sau un răspuns într-o variantă destul de uzitată în ultima vreme cu care sunt gratulaţi cei de seama mea ” un ins pe care l-a uitat Doamna cu Coasa “, sau alte asemenea formulări care de care mai ” drăgălaşe“ şi ” gingaşe “ !. Am zis că mă consider fiu al acestei ţări deloc întâmplător pentru că datoria m-a purtat pe aproape întreg arealul nostru românesc. M-am născut la Săuşa, judeţul Mureş, am urmat Liceul ” Alexandru Papiu Ilarian “ la Târgu Mureş, şcoala de notari la Lugoj şi Facultatea de Drept la Bucureşti. Înainte de război am profesat vreo patru ani ca subnotar şi notar la Pucioasa, judeţul Dâmboviţa. După absolvirea şcolii de ofiţeri cu gradul de locotenent, în anul 1939, am primit ordin de concentrare în cadrul Regimentului nr.1 artilerie auto Craiova, iar la 22 iunie 1941 am fost trimis cu această unitate pe Frontul de Răsărit. Vreme de opt ani mi-am slujit ţara şi neamul sub drapel. Am luat parte la operaţiunile militare până la Bătălia de la Stalingrad, în care am ajuns în postura de prizonier. Am revenit din captivitate, abia în….. noiembrie 1946 adică la un an şi jumătate de la încheierea ostlităţilor şi sărbătorirea Zilei Victoriei !, iar de mai bine de şase decenii sunt locuitor al meleagurilor bistriţene.

În anul 1948, după mai multe demersuri şi insistenţe am reuşit să ocup funcţia de secretar la Plasa Teaca, mai târziu am fost promovat în funcţia de şef al secţiei secretariat, apoi în cea de secretar al Consiliului raional Bistriţa, iar între 1968 şi până la pensionare, în 1977 am îndeplinit funcţia de secretar al Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud.

- Ştiu că aţi trecut prin multe şi că soarta nu v-a fost chiar una dintre cele mai favorabile.

- Aş putea spune că de multe ori a fost destul de crudă şi nemiloasă pentru că necazurile au început încă din fragedă prunccie şi nu m-au ocolit nici mai târziu şi nu mă ocolesc nici astăzi. N-am avut bucuria să-mi cunosc tatăl, care a căzut pe front în prima bătaie mondială. Au venit apoi criza economică din anii 1929-1933, cea de a doua conflagraţie mondială, cu anii grei de front şi prizonierat, situaţia economică dezastruoasă de după război, amplificată şi agravată de seceta şi foametea din anii 1946-1947, perioada fostului regim totalitar în care mi s-a imputat şi reproşat participarea la operaţiunile militare de pe frontul de răsărit, căsătoria cu o fiică de preot, iar mai târziu opţiunea fiului meu care a decis să trăiască în lumea liberă. La acestea s-au adăugat pierderea în urmă cu un sfert de veac a soţiei, iar de vreo câţiva ani încoace mă confrunt cu inerente suferinţe specifice vârstei şi mai ales generate de situaţiile pe care a trebuit să le îndur, care în ultima perioadă s-au acutizat şi m-au obligat să devin practic din fost prizonier sovietic prizonier al propriului apartament !.

- Din propunerile şi soluţiile cu care veneaţi răzbea de fiecare dată marea Dvs. omenie şi bunătate. Care au fost motivaţiile acestei conduite ?

- Suferinţele şi umilinţele de care am avut parte m-au determinat să abordez cu multă atenţie problematica relaţiilor interumane. Am încercat să-mi ajut conjudeţenii aflaţi în nevoie mai ales că în perioada activă am avut atribuţii şi responsabilităţi în domeniu, în calitatea mea de preşedinte al Comisiei pentru ocrotirea minorilor. În această calitate am venit în sprijinul a numeroşi copii orfani ori lipsiţi de ocrotire atât din judeţ cât şi din afara acestuia, pe care i-am ajutat să-şi facă un rost în viaţă, iar rezultatele au fost dintre cele mai bune. La Prundu Bârgăului vreme de aproape două decenii a funcţionat o instituţie de ocrotire şi educaţie cu caracter de unicat la nivel naţional – fosta Casă de Copii – unde au învăţat în jur de 800 copii/an, care au beneficiat de condiţii de viaţă şi educaţie, ce sunt şi acum apreciate de cei care şi-au petrecut o parte sau întreaga lor copilărie acolo.

- Cum se explică prestanţa şi autoritatea cu totul aparte de care v-aţi bucurat, respectul pe care vi l-au acordat nu numai subalternii şi colaboratorii dar şi mulţi dintre locuitorii care v-au cunoscut, au apelat ori au beneficiat de serviciile Dvs?.

- Am fost şi m-am considerat a fi un slujbaş aflat în serviciul semenilor. De aceea, am lucrat nu numai după reglementările existente, dar şi după regulile omeniei, ale bunei cuviinţe. Am instituit o atmosferă de muncă, de colegialitate, de disciplină autoimpusă şi unanim acceptată pentru că altfel cu un aparat subdimensionat nu puteam face faţă ritmului alert şi sarcinilor multiple şi destul de complexe. Să nu uităm că, în 1968, Bistriţa era considerat a fi ” un oraş al pensionarilor “, ce avea doar două sau trei blocuri de locuinţe şi a ajuns în câţiva ani la peste.... 30.000 apartamente pentru care a trebuit să asigurăm amplasamente, proiecte, aprovizionarea cu materiale, punerea în operă, execuţia, recepţia, darea în folosinţă !, acesta fiind doar un domeniu, dar mai erau şi celelalte!. În acei ani s-au pus bazele dezvoltării economiei, a industriei, comerţului, turismului, s-au construit şi dat în folosinţă numeroase capacităţi industriale şi agricole, complexele de creştere şi îngrăşare a porcilor, tineretului bovin, păsărilor, şcoli, grădiniţe, cămine culturale, spitale, edificiile din centrul administrativ al municipiului Bistriţa, ori în aceste condiţii trebuia ca toţi să ne mobilizăm şi să acţionăm într-o unică direcţie.

- Deşi aţi avut şi aveţi destul de frecvent motive de bucurie şi satisfacţie postura cu care v-aţi remarcat a fost cea de om sobru, atent la detalii, cu o mină ce impune respect şi autoritate.

- În perioada activă nu prea am avut vreme să mă bucur de rezultate pentru că am fost mereu în priză, terminam o treabă urma la rând alta şi alta, iar acum bucuriile unui om de vârsta mea diferă puţin de cele ale altor semeni. Mă bucură lucrurile simple poate neluate în seamă de multă lume cum e spre exemplu faptul că mai apuc să revăd lumina zilei, că mai prind o zi cu soare ori în care îmi cedează durerile, că-i aud pe cei dragi aflaţi la capătul firului la multe mii de km, să-mi revăd cunoscuţii şi puţinii prieteni care mi-au mai rămas, că există oameni ce îşi mai aduc aminte de mine.

- Aţi fost din totdeauna un om sociabil, iar solitudinea se pare că nu prea o agreaţi.

- Singurătatea e necruţător de deprimantă, mai rea decât boala întrucât beteşugurile se mai tratează cu câte o pilulă, cu câte un ceai ori cu alte metode alternative, dar singurătatea nu prea are leac !. După pensionare obişnuiam să mă văd aproape zilnic cu foşti colegi şi prieteni dar unul câte unul m-au părăsit plecând spre locul fără întoarcere. Norocul meu sunt familiile nepotului meu ing. Aurel Câmpeanu, ale bunilor mei vecini Gavrilă Baciu, Prof. Dr. Ioan Măierean, Dan Ioan-Costin, a soţiilor dumnealor, în majoritate cadre medicale, care dovedesc multă solicitudine şi atenţie, iar oricând apare vreo problemă intervin şi mă ajută, motiv pentru care le exprim întreaga mea gratitudine.

Deşi e un dialog agreabil din păcate suntem nevoiţi să-l încheiem dacă vrem ca aceste rânduri să nu devină simplă maculatură, nu înainte totuşi de a ne promite că dacă condiţiile vor permite să-l reluăm la debutul Dvs. în cel de-al 100 an al vieţii, chiar cu riscul d a-i supăra pe cei intrigaţi de faptul că unii pensionari beneficiază de pensie de prea multă vreme şi nu vor să iasă din sistem. Vă dorim La mulţi şi fericiţi ani în deplină linişte şi sănătate !.

Comentarii

10/11/11 13:48
Vizitator

Excelent material! Va sugerez sa
inaugurati o serie de articole
in care sa continuati prezentarea
bistritenilor, de ieri si azi,
care fac cinste orasului.

Sunt functionari, cadre didactice,
artisti care merita din plin sa fie adusi
in prim planul opiniei publice bistritene.

Marius

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5