Pr.drd. Emanuel Vidican: Atacurile Satanei vor continua până când Dumnezeu va trage cortina peste întreaga dramă a vieţii

“Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8)

În lumea noastră postmodernă, vizibil secularizată, credem că sunt o mulţime de semeni care nu mai cred în existenţa dracilor. Dar, să luăm aminte la ceea ce spune poetul francez Baudelaire: cea mai mare şiretenie a dracului nu este să ne facă să nu credem în Dumnezeu, ci să ne facă să nu credem în existenţa sa, ca să poată lucra clandestin şi nevăzut. Să ne aducem aminte că atunci când Moise s-a întâlnit cu Dumnezeu, L-a întrebat: “Cine eşti Doamne?” (Ieş. 3, 13), ca să pot spune compatrioţilor mei. Ce i-a răspuns Dumnezeu? „Eu sunt Cel ce sunt!” (Ieş. 3, 14). Adică, Eu sunt existenţa prin excelenţă!.  

În general, viaţa este ca un joc şi parcă sunt două echipe care se confruntă, a lui Hristos şi a diavolului. De aceea, e bine să privim la noi înşine, în fiecare zi, şi să zicem: “De partea cui sunt, într-adevăr, a lui Hristos ori a diavolului?”.

Or, Evanghelia de astăzi ne demonstrează, nu prin cuvinte, ci prin fapte, că el, diavolul, există. Domnul Hristos cu ucenicii Săi trece cu corabia dincolo de Marea Tiberiadei, în ţinutul Gherghesenilor. Şi-L întâmpină un om care se comporta groaznic. De multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzându-L pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Cel Prea Înalt? Rogu-Te, nu mă chinui!” (Luca 8, 29). Pentru că poruncea duhurilor necurate să iasă afară. Şi duhurile necurate L-au rugat pe Mântuitorul să le facă o concesie: dacă le scoate din om, să le lase să intre în porci, pentru că era o turmă de porci păscând în împrejurimi. Şi au intrat duhurile necurate în porci şi porcii, ca la o poruncă, s-au aruncat în mare.

Cei mai mulţi oameni cred, în mod greşit, că locul de şedere al diavolului este iadul. Nu este întru-totul aşa, deoarece câmpul de lucru este şi pământul, inclusiv, uneori, sufletele oamenilor. De aceea, Sfânta Scriptură îl numeşte pe Satana “stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 14, 30).

Unii s-au întrebat: „De ce a îngăduit Domnul Hristos să aibă asemenea pagubă locuitorii din Gadara?” Din două motive:

1. Că printre ei erau şi saduchei, care nu credeau în existenţa diavolului şi în existenţa îngerilor;

2.  Domnul Hristos a vrut să-i tămăduiască şi pe ceilalţi cetăţeni din Gadara, care se socoteau sănătoşi, dar boleau de o boală gravă, boala iubirii de avuţie, a iubirii de cele materiale…

Pe ei nu i-a impresionat faptul că s-a făcut sănătos un concetăţean de-al lor. Pe ei i-a durut paguba! De aceea au venit cu toţii la Domnul şi I-au zis să plece din ţinutul lor.

Atacurile Satanei, care au început în cursul istoriei, vor continua până când Dumnezeu va trage cortina peste întreaga dramă a vieţii.

Fie că noi credem, fie că nu credem în existenţa diavolului, el există şi-şi face văzută prezenţa prin lucrările sale. Cu siguranţă, noi creştinii am vrea să înfrângem această forţă malefică, această forţă negativă pe care o reprezintă diavolul. Numai că lupta pe care ducem cu el trebuie făcută cu mare înţelepciune.

Lucian Blaga, într-o carte de aforisme, parcă parafrazând Evanghelia aceasta spune: “Diavolului să nu-i faci concesia să stai de vorbă cu el, pentru că până la urmă, te bate în dialectică şi te înduplecă”. Nu trebuie pornită discuţia cu el, pentru că începe cu lucruri mici, dar până la urmă te determină să faci lucruri groaznice.

Un  alt scriitor bine cunoscut, Franz Kafka, are şi el o meditaţie, în consens cu Blaga: “Unul dintre artificiile cele mai eficiente de seducţie ale diavolului constă în faptul că ne provoacă la luptă. Ne provoacă la luptă şi până la urmă, dacă nu suntem destul de atenţi, ne şi biruieşte!”.

Datoria noastră este să cerem ajutorul lui Hristos, Care a venit în lume “ca să strice lucrurile diavolului”. O astfel de întărire contra duhurilor necurate se realizează prin trei arme duhovniceşti: trezvia, rugăciunea şi semnul Crucii.

Trezvia este prima armă necesară pentru a nu cădea în cursele viclene ale amăgitorului. Diavolul nu poate să facă nimic, decât dacă ne învoim cu propunerile lui. Un Părinte din pustie spune: “Dacă-i dai şuviţe, el împleteşte funii”. De aceea, ni se cere vigilenţă, adică paza minţii şi paza inimii.

Rugăciunea este a doua armă prin care-l putem birui pe diavol, căci Domnul spune: “Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât cu rugăciune şi cu post”(Mc. 9,29).

Semnul Crucii este al treilea mijloc necesar pentru a avea izbândă împotriva duhului viclean, precum arată o cântare liturgică: “Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă!”. Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă: “Precum câinele fuge de băţul cu care  a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de Crucea care-i aminteşte că prin ea a fost biruit”.

Aşadar, să ne ţinem strânşi de Domnul nostru Iisus Hristos şi de Maica noastră Biserică, de unde primind însănătoşire sufletească şi trupească, nădăjduim să auzim glasul tainic al Mântuitorului, la fel ca omul din Evanghelia de azi: “Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”. Amin.

Pr.drd. Emanuel Vidican