Preacurata Fecioară, Crinul cel alb din Valea neamului omenesc

Vorbind despre Maica Domnului, creştinul simte nevoia să îngenuncheze şi să se cufunde într-o evlavioasă tăcere. Ca într-o adiere răsare apoi în minte închinarea Îngerului Domnului: „Bucură-te ceea eşti plină de har. Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei…” Dacă trimisul cerului o cinsteşte astfel, cum e cu putinţă ca noi să nu o cinstim cu toată puterea fiinţei noastre?

Dumnezeu, Cel desăvârşit întru toate desăvârşirile, de a cărui slavă se cutremură Universul şi oştirile de îngeri şi arhangheli s-a întrupat dintr-o pământeancă, o fecioară cu suflet mai curat decât crinii cei albi, spre a ne mântui din stricăciunea păcatului străvechi şi a deschide porţile unei lumi noi, în lumina altui veac.

După Înălţarea la cer a Domnului IISUS HRISTOS, ucenicii, Sfinţii Apostoli înconjoară cu nespusă dragoste pe Maica Fiului dumnezeiesc. Deapănă amintiri de neşters din vremea fericită când IISUS era cu ei ca un părinte cu fiii săi, ocrotindu-i, învăţându-i, ridicându-i la lumina dumnezeiască a cunoaşterii celei cereşti. Le părea rău că n-au înţeles totdeauna dumnezeiasca învăţătură pe care El o aducea lumii, că nu L–au ştiut iubi atât de mult, atât de copleşitor cum El i-a iubit pe ei şi tot neamul omenesc: „Mai mare dragoste ca aceasta, ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii săi, nimeni nu are. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.…Cum m-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea mea” (In.;15.9; 13-14).

La Crucea Golgotei, deşi cuprins de chinuri grele, HRISTOS poartă de grijă Maicii Sale, încredinţând-o ucenicului iubit Ioan până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, Înlăcrimaţi, cu dumnezeiescul Apostol am primit-o şi noi ca Maică a întregului neam creştinesc, înconjurând-o prin secole cu supravenerarea şi dragostea noastră. Când Sfinţii Apostoli iau în piept zările până la marginea pământului, la răstimpuri se întorceau iar la Ierusalim, la mari evenimente. Cu mare bucurie veneau la Maica Domnului, rostind:

„ - Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

-Domnul să vă miluiască! Domnul să vă binecuvânteze!” le rostea ca unor fii preaiubiţi Preasfânta Fecioară.

Când s-a apropiat vremea trecerii la cele cereşti, S-a arătat iarăşi Îngerul Domnului în chip mniunat şi purtând o ramură de finic (palmier), semn al biruinţei morţii: „Fiul tău Preaiubit te cheamă...”

Nimeni dintre oameni nu va fi fost mai bucuros că pleacă la cer decât Preacurata Maică a Domnului şi Dumnezeului nostru, unde va întâlni pe dumnezeiescul ei Fiu întru slavă eternă. Dar şi cu tristeţea de a părăsi pe cei cărora le era mângâiere şi bucurie. Cea dintâi între sfinţii care împodobesc cerul, Împărăteasă a îngerilor, Mijlocitoare a creştinilor la tronul Marelui Împărat, Maică a speranţei, nădejdea celor fără de nădejde, bucuria întristaţilor- aşa o chemăm în rugăciunile noastre, căci creştinismul este religia iubirii. O simţim aceasta deplin stând sub cupolele bisericilor noastre. Fericiţi cei cu inimă curată, fericiţi cei ce cheamă pe Maica Domnului în viforul şi încercările acestei lumi tulburate. Fericiţi cei ce-i aduc laudă, cântare şi cinstire în vremea de acum şi-n veacurile viitoare, căci este Maica lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururrea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără asemăbare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine cea întru adevăr, Născătoare de Dumnezeu te numim.”