Prețul adevărului în presa culturală

                Putem vorbi despre presă culturală, referindu-ne la primele publicații tipărite, începând cu sec. XVI-XVII. În perioada mișcării iluministe, gânditorii vremii au început să-și publice și să-și împărtășească ideile în primele reviste culturale dedicate literaturii, științei, filozofiei, din Europa. Una dintre cele mai vechi reviste academice este considerată „Journal des Savants” (1665, Franța), apoi este revista Societății Regale din Londra, „Philosophical Transactions”.

         Și în perioada Romantismului (sec XIX) revistele au fost un factor important în promovarea noilor curente literar-artistice. Amintim „Revue des Deux Mondes” (Franța) sau „The Edinburgh Review” (Scoția).

         Secolul XX a adus deja profesionalizarea presei culturale, prin reviste precum: „The New Yorker”, „Partisan Review”, alături de radio și televiziune, promovând cultura.

         Sec XX a însemnat o perioadă de înflorire a presei culturale. Atât în SUA, cât și în Europa, publicațiile au adus cultura în centrul sau chiar prim planul jurnalismului de calitate. Personalități culturale precum T.S. Elliot sau George Orwell au influențat presa culturală, editând reviste  și colaborând cu acestea sau publicând eseuri culturale.

         Venind pe teritoriul țării noastre, tradiția acesteia este foarte puternică, încă din sec. al XIX-lea, prin publicații precum: „Dacia literară” (1840) – condusă de Mihail Kogălniceanu, „Familia” (1865) – unde a debutat Mihai Eminescu, „Convorbiri literare” (1867) – editată de „Junimea”. A urmat o evoluție a presei literare în perioada interbelică, prin reviste care au promovat literatura, artele, filozofia: „Gândirea”, „Viața Românească”, „Revista Fundațiilor Regale”.

         Cu toate că după 1945 regimul comunist a încercat să taie „aripile” presei culturale, subordonând-o ideologiei oficiale, reviste importante precum „Gândirea”, „Contemporanul”, „România Literară” au continuat strădania în încercarea de a promova cultura și literatura românească și au reușit.

         După 1989 are loc o diversificare a presei culturale din România. Publicații ca și „Dilema Veche”, „Timpul”, „Observator Cultural” au devenit adevărate platforme de dezbatere intelectuală. Emisiunile radio-TV au continuat și ele să promoveze cultura.

        Ce este presa? Presa înseamnă responsabilitate, înseamnă act de curaj, înseamnă poate un preț uneori prea mare de plătit pentru afirmarea adevărului. Având aceste repere, câți jurnaliști fac astăzi jurnalim adevărat?! Cei care își asumă un adevăr, care fac din jurnalism un act de responsabilitate și curaj, sunt adesea catalogați radicali, ideologici sau poate extremiști sau „lipsiți de echilibru”. Exact cum a fost Eminescu etichetat pe vremea când a ales să scrie adevărul. Ce a reprezentat Mihai Eminescu ca jurnalist? Un „reper periculos”, un jurnalist care a fost redus la tăcere prin epuizare, o adevărată probă pentru poporul român, un examen pe care acesta (poporul român) l-a trecut fără să îl absolve, ci evitându-l.

         Pentru poetul național, jurnalismul nu a fost un hobby, o anexă, ci o formă de asumare, de confruntare cu realitatea față în față. În acea vreme, când jurnalistul era un fel de actor politic, Eminescu intră în rolul gazetarului adevărat, de doctrină, având convingerea și manifestându-și-o, că presa are rolul de a evita sau de a corecta unele derapaje politice, nu de a le masca. De aceea, se încadrează în tipologia jurnalistului critic, deoarece refuză compromisul, este polemic, fiindcă nu își cruță adversarii, ci îi atacă direct, este și analitic, utilizând în mod obiectiv datele economice și istorice, precum și doctrinar, având coerență ideologică.

         Tema centrală a publicisticii eminsciene o reprezintă formele fără fond, deoarece lipsa de substanță, mimetismul, falsa modernizare sunt denunțate aspru de către gazetarul Eminescu. Critică de asemenea presa servilă, aceasta contribuind la degradarea morală a societății. Ceea ce mai denunță este mediocritatea, politizarea învățământului, impostura academică și nu numai.

         Sunt doar câteva motive pentru care Eminescu a fost un jurnalist de care se temeau mulți, un jurnalist care a atras adversități de tot felul, în special politice, și acestea i-au adus izolare și presiuni permanente. Jurnalismul însă a însemnat pentru Eminescu o misiune pe care și-a asumat-o până la capăt, cu sacrificiu. Datorită refuzului compromisului și al superficialității, datorită criticii aduse imposturii, datorită seriozității și rigorii sale, într-o epocă dominată de zgomot doar și de aparențe, jurnalistul Eminescu rămâne un model de responsabilitate, de asumare și de profesionalism.