Elena M. Cîmpan: QUO VADIS?

Întrebarea din romanul istoric „Quo vadis” ( 1896 ), al sriitorului polonez Henryk Sinkiewicz, pentru care a primit premiul Nobel în 1905, ne urmărește, ne frământă și ne obligă să găsim soluții, ieșiri, în tumultul vieții. Ne întrebăm deseori „Quo vadis?”, în românește „Încotro”, din punct de vedere politic, economic, spiritual, cultural. Pe harta de pământ, modificările se produc mai rar. De aceea, geografic, există o anume stabilitate. Istoric, ne hrănim din întâmplările care au fost, lăsând prezentul drept temă pentru generațiile ce vor veni. ( Vedeți ? Cele patru mari teme ale literaturii sunt iubirea, natura, condiția creatorului și trecutul, nu prezentul. )
În limba germană sunt două cuvinte diferite ( ca și în limba română, de altfel, „Unde ?” și „Încotro ?” ). Ele sunt „Wo ?”, pentru unde ești, te afli, și „Wohin ?”, pentru unde mergi, te îndrepți, amândouă folosite cu alte cazuri și articole, și cu bătăi de cap pentru cei care nu sunt nativi. De aici, probabil, situația, ușor amuzantă, când un tânăr student român, care a învățat limba germană, ajunge în gară la Berlin, dorește să ia un taxi, șoferul îl întreabă „Wohin?” și el răspunde, automat, „cu acuzativ”, amintindu-și pe loc lecția de gramatică, ce avea drept subiect „Wo” care cere cazul dativ, în timp ce „Wohin?” se construiește cu acuzativul.
Toate aceste „Wohin?”, „Quo vadis?”, „Încotro?”, ce presupun mișcare, acțiune, direcție, sunt acele cuvinte mici, care ar avea rolul și rostul să pună pe roate o gândire înțepenită în/ de vechile dureri.
Titlul „Quo vadis?”, după cum spun specialiștii, face trimitere la întrebarea retorică, adresată de Sf. Petru lui Iisus, pe care îl întâlnește când pleacă spre Roma: „Quo vadis, Domine?” ( „Încotro, Doamne?” )
Suntem zilnic încercați, urmăriți de această nehotărâre, dublată de neputință, neîncredere. Astăzi, mai mult decât oricând ( pentru că ceea ce trăim acum pare de neegalat, de nerepetat, unic și unicat ), ne aflăm sub imperiul apăsător al frământărilor lăuntrice și, deseori, în cumpănă fiind, ne trezim rostind, invocând, ca pe o formula magică, menită să ne arate calea dreaptă, cu pricepere, câte un „Quo vadis, Domine?” al nostru, și simțim, parcă, dacă nu o îmbunătățire miraculoasă, imediată, cel puțin o lumină blândă, liniștitoare.
Când ne gândim la presă, în general, ne vin în minte anii ei de început, odată cu inventarea tiparului și a presei de tipar, de către Gutenberg. Au mai încercat și alții, dar el a reușit să alinieze literele pe rânduri și să tipărească în așa fel cuvintele și rândurile, ca scrierea să fie lizibilă. Inventarea tiparului și a presei ca obiect a însemnat o revoluție, atât pentru Europa, cât și pentru întreaga lume, și a schimbat istoria cărții, a cărții religioase în primul rând, a Bibliei, realizate până atunci manual, cu migală, de către copiști, pentru texte, și de către tăbăcari, pentru coperte.
Mass – media de astăzi, un plural, tradus din limba engleză, ca fiind „mijloace de informare în masă”, a luat și presa scrisă, adăpostind-o la un loc cu radioul, televiziunea, telefonul, publicații on-line, internet. Uneori se folosește numai „media”, pentru toate informațiile, indiferent pe ce cale sosesc ele. Și pare a fi un edificiu ca Parlamentul European de la Strasbourg, unde acoperișul este neterminat, în mod intenționat, pentru a simboliza deschidere, transparență, continuarea activității. ( Acolo, se pot urmări materialele discutate, la căști, și în limba română, apăsând tasta 22 ). După anul 1990, numărul ziarelor, al revistelor, al posturilor de radio și televiziune, naționale sau regionale, a crescut, s-a mărit considerabil. Cele câteva ziare centrale s-au stins, din cenușa lor născându-se o caracatiță de știri, multe, necontrolabile, aceleași, care se repetă sub o altă siglă, și, de aici, până la inevitabilele „știri false” nu a fost și nu este decât un pas mic ( pentru noi, „un pas mare pentru omenire” ).
În ceea ce privește presa culturală, numită așa generic, cu referire la revistele de cultură, pericolul știrilor false este ușor diminuat. Nu se poate spune că a avut loc un festival de literatură, artă, dacă el nu s-a desfășurat, nu se poate remarca prezența unui scriitor, dacă el a fost absent. Un gram de așa-zisă falsitate este dat în acest caz de faptul că aprecieri din conținutul textelor sunt bogate în subiectivitatea celui care prezintă lucrurile, de multe ori el însuși creator, scriitor, semnatar al unor știri culturale, de la care nu se abține să nu mai și …„înflorească”. Iar mai departe, întrebările jurnalistului, vechi și valabile, ce, cine, când, unde, sunt acoperite de un cum, personal, expresiv și artistic, menit să se îndepărteze de presă și să se apropie, să intre în literatură.
Cititorul de reviste literare se raportează și se orientează, în primul rând, la și după revistele Uniunii Scriitorilor. Sunt reviste de bibliotecă, față de cele din gări, din mijloace de transport, ce rămân pe scaune, decor și izvor de lectură în trecerea timpului. Dacă există un teatru de revistă, de ce n-ar exista și o bibliotecă de revistă/ de reviste ?... Îmi potrivesc întotdeauna ceasul meu literar după ora exactă dată de revistele cunoscute : România literară, Luceafărul de dimineață, Convorbiri literare, Viața Românească, Steaua, Euphorion sunt cele frecvent întâlnite pe masa mea de … reviste, la care se adaugă Orizont, o adevărată comoară de literatură, care nu știu cum reușește să coste doar un singur leu ( parcă e leul de Ateneu ) și să fie atât de valoroasă.
Jurnalismul cultural, literar, se știe, e creat de „oameni de hârtie”, de oameni de carte. E mai mult decât un jurnalism de știri. Trage jurnalismul culturalul în jos ? E o întrebare ce ar trebui să aibă răspunsul nu. Multă vreme, jurnalismul a fost învățat din mers, fără o anume pregătire, școală. Facultățile de jurnalism sunt noutăți pe piața educației și nu mai au nimic în comun cu vechea „Ștefan Gheorghiu”. Mulți scriitori sunt și jurnaliști, chiar dacă de duminică. Iar mulți jurnaliști sunt scriitori. Regimul literar și regimul publicistic se pot completa, fără ca vreunul dintre ele să aibă de suferit. Exprimări precum „poemul nu-i prea reușit, registrul fiind cam publicistic” par a fi tendențioase și lasă pete de neșters de pe suprafața presei ( fie ea și culturală ).
Așa cum afirmam la începutul acestui text, ne aflăm zi de zi la o intersecție, cu multe indicatoare, cam câte domenii are societatea, viața, în general, și în particular, întrebându-ne „Încotro ?” „Quo vadis ?” Ne alegem drumurile, cu inspirație, și uneori chiar suntem ajutați să mergem pe acestea.
Și în sfera presei culturale, întrebarea „Încotro ?” este mai „vie” ca niciodată. Pentru a găsi un răspuns, merită să ne întoarcem la Titu Maiorescu, la studiile lui „În contra direcției de astăzi în cultura română”, ”Direcția nouă în poezia și proza română”, să aflăm direcția bună, de ordin estetic, etic, filosofic, în limba română „ca un fagure de miere”, cu un minim simț critic adecvat, pentru că Maiorescu urmărea „crearea unei culturi române moderne”. Suntem astăzi parte a ei. ”Quo vadis ?”

ELENA M. CÎMPAN