Prin Ţigău, pe Şoseaua Nordului

„Şoseaua” recent asfaltată, operă a primarului de Lechinţa, Romeo Florian, îi conferă localităţii Ţigău un statut de viitor sat european. E sfârşit de septembrie şi încă arşiţa verii apuse îi ţine pe oameni către amiază ascunşi la umbră. Casele, înghesuite una în alta, pe dealuri, printre pomi bătrâni şi bolnavi, îţi dau imaginea unei aşezări liniştite şi prospere. De o parte trece pârâul, secat de-a binelea, unde odinioară, în veri ploioase, gâştele îşi făceau siesta. Satul pare pustiu. Liniştea este deranjată de lătratul unui câine ce-şi apără proprietatea. Mai în sus, pe şoseaua locală, spre bucuria celor mici, care se întrec cu rolele şi bicicletele, unui sătean îi dau bineţe şi-l întreb ce-i mai nou prin Ţigău. „E bătrân satul, are şi mulţi ani dar şi mulţi oameni trecuţi de prima tinereţe”.
În primii ani de după decembrie 1989, prin februarie, era sărbătoarea „Fărşangului”. Îmbrăcaţi în costume haioase, alungau iarna, duhurile rele, alungau răul. Şi se încheia, la Cămin, cu balul ce ţinea toată noaptea, presărat de chiuituri în română şi maghiară şi stropit cu vin ori ţuică. Acum, obiceiul acesta îşi pierde, pe an ce trece, din însemnătate. La intrarea în sat, după ce treci podul, recent modernizat, la stânga, pe o uliţă ajungi la „Fabrica de limbi străine”. Este „Horincăria” lui Pavel Iuşan. Despre acest om se pot spune şi s-au spus dintotdeauna numai vorbe frumoase. Fost deputat şi consilier, acum, la peste 70 de ani, continuă să fie omul vorbei de omenie şi al gospodarului desăvârşit. Munceşte pe rupte, de dimineaţa până noaptea târziu. Peste 10 ha de teren, zeci de porci, vreo 30 de oi, două vaci cu lapte, în jur de 120 de păsări, o gospodărie la care trudeşte împreună cu familia. Este supărat că produsele agricole, munca ţăranului, nu este plătită şi răsplătită. În Ţigău, majoritatea au pensii de CAP, de câteva sute de lei lunar. Greu de trăit. Laptele, sunt vreo 30 de capete vaci cu lapte, este vândut la un preţ de batjocură, legumele pe care le valorifică pe piaţa Bistriţei, ecologice în totalitate, nu acoperă nici pe departe cheltuielile. Dealurile, altădată bogate în pomi fructiferi şi viţă de vie au îmbătrânit de-a binelea. Merele şi strugurii din soiuri tradiţionale, aflate din belşug odinioară, au rămas doar o amintire. Anul acesta seceta a dijmuit şi bruma de producţie ce se prefigura în primăvară. Doar unul singur, fermierul Petraş, se luptă cu natura şi cu vremurile. Şi-a amenajat cu bani şi eforturi o exploataţie – plantaţie pomicolă demnă de o revistă de specialitate. Şi fermierul Corci, iubitor de animale, nu-şi lasă turma de oi să dispară. Este un îndrăgostit de Mioriţe, la fel ca şi Petraş de pomi fructiferi.
E toamnă şi se apropie culesul porumbului. Cultură dominantă. Păioasele, respectiv grâul, aproape că nu se mai cultivă. Combinele rămân să ruginească în aşteptarea lanurilor. La şcoală e linişte. Cei mici, clasele I-IV, cu predare în limba maghiară, sunt la ore. În pauze sau după cursuri doar câţiva prichindei mai înviorează aşezarea. Tinerii sunt plecaţi, satul este lăsat în grija bătrânilor. „Ce se va alege de satul nostru peste vreo 100 de ani?”, se întreba unul de-al locului.
În Ţigău, sat cu vreo 130 de gospodării, sunt trei biserici - una reformată şi două ortodoxe. Cea veche, de prin anul 1700, din lemn, acoperită cu şindrilă, a fost renovată şi declarată monument istoric. Aici slujeşte preotul Horaţiu Mureşan, fiind o filie a Parohiei Chiraleş. În vecinătate se înalţă o altă biserică, nouă, prin strădania puţinilor enoriaşi de aici şi a unor donatori şi binevoitori. Mai este un lung drum până la finalizarea lucrărilor, dar nădejdea şi rugăciunile înălţate către Dumnezeu dau speranţă şi optimism.
Peste sat, încet-încet, se aşterne toamna cu temperaturile scăzute. Oamenii se aprovizionează cu lemne de foc, deşi au gaz. „E foarte scump să ne încălzim cu gaz”, zic cei de aici. Alături de drumul modernizat, de gazul metan, o altă noutate pentru cei din Ţigău este şi alimentarea cu apă. Apa la robinet este o binefacere, gospodarii şi-au amenajat băi în case, confortul este la tot pasul. Doar veniturile prea mici îi fac să nu se simtă cu adevărat europeni. Ţigăul poate deveni un colţ de rai, o oază de linişte. Şoseaua Nordului, apa curentă, gazul metan, electricitate, mai trebuie doar, şi este foarte important, investiţii în oamenii pământului, că hărnicia este la ea acasă.