PRINŢUL PĂCII

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vom numii: Minunat, Sfătuitor, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii”. (Isa. 9.6). Iată cu câtă frumseţe şi măreţie descrie, Sfânta Scriptură, naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Pentru ca omenirea să fie eliberată de robia păcatului neascultării în care au căzut protopărinţii noştri Adam şi Eva, „la plinirea vremii”, Dumnezeu, a trimis pe unicul Său Fiu, cu misiunea de a ne răscumpăra din acest păcat şi pentru a da omenirii o nouă perspectivă, mântiurea. „Căci legea Spiritului şi viaţa în Cristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8.2). Dar, din ce cauză Dumnezeu a încredinţat misiunea răscumpărării omenirii, din păcatul strămoşesc, chiar Fiului Său, pentru că ştia că misiunea Lui nu este uşoară şi va avea de suferit chinuri, batjocuri şi chiar moartea pe cruce. Ce părinte nu-şi protejează propriul fiu?

Răspunsul la această întrebare capitală, ne este oferit de Sfânta Evanghelie după Sfântul Evanghelist şi Apostol, Ioan (cap.3.16): „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Prima concluzie care se desprinde din acest verset este că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume din dragoste pentru lume. Dumnezeu pune astfel, dragostea pentru lume mai presus decât grija pentru propriul Fiu. Cea de a doua concluzie care se desprinde se referă la faptul că oricine va crede în El nu va pierii ci va avea viaţă veşnică.

Credinţa noastră, umană, este în esenţă un proces mental care decurge din gândirea şi din conştiinţa noastră. Însă, astfel de procese sunt bine cunoscute de Dumnezeu, care percepe gândurile noastre, dar nu pot fi cunoscute de semenii noştri, din care cauză, credinţa noastră trebuie să poarte cununa dragostei, a speranţei şi a faptelor bune. Credinţa devine, astfel, atât o trăire lăuntrică şi individuală cât şi o formă de manifestare între indivizi pentru propagarea ei „la toată făptura”. Credinţa nu trebuie ţinută în ascuns, ca o comoară, într-o casă de fier, ci trebuie arătată şi răspândită, prin puterea exemplului, pentru a orienta, cât mai multe suflete spre calea mântuirii şi a vieţii veşnice deschise de Cristos. Ea trebuie arătată şi răspândită doar, cu multă smerenie şi fără pic de aroganţă. Doar aşa credinţa este reală, justă şi adevărată.

Însă, venirea lui Isus în lume, nu a fost un eveniment întâmplător. Mesajul mesianic se degajă din aproape toate scrierile Vechiului Testament. Astfel, Geneza (49.10), ne vorbeşte despre sceptrul şi toiagul care nu se vor depărta de la Iuda „Până va veni Şilo” ( adică Mesia). „Si de El vor asculta popoarele”. Acest mesaj este accentuat mai cu seamă în prorociri. „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isa.7.14). „…Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”(Ioan. 3.17). Dar cel mai mare dintre prorocii Vechiului Testament, Ioan Botezătorul, a pregătit calea venirii lui Isus în lume şi a chemat lumea la pocăinţă. „Iată trimit înaintea feţei Tale pe solul meu care Îţi va pregătii calea…Glasul celui care strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările”(Mar.1.2).

Venirea Mântuitorului a fost aşteptată de lume ca venirea unui împărat politic care să pedepsească pe cei nelegiuiţi şi să aducă echitatea între oameni şi popoare. Nu a fost aşa; pentru că omenirea dispunea deja de toate legile, învăţăturile şi de libertăţile care guvernau societatea acelor timpuri. Era în puterea omenirii să instaureze relaţii juste şi echitabile între membrii societăţii şi între popoare prin respectarea legii şi a celorlalte învăţături. Dealtfel, însuşi Isus, a spus: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”(Ioan.18.36). Isus a adus lumii ceea ce lumea, fără El, nu ar fi putut obţine niciodată: răscumpărarea de păcatul strămoşesc şi posibilitatea ca fiecare dintre noi să se mântuiască. Dar Biblia Îl numeşte pe Isus şi Prinţ al păcii pentru că „El va vesti popoarelor pacea”(Zah.9.10).

Rezultă, deci, că naşterea lui Isus este un fenomen unic şi deosebit de complex pentru întreaga omenire. Unicitatea acestui fenomen rezultă din unicitatea lui Cristos. „Şi Ioan auzind din închisoare despre lucrările lui Cristos, a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: Tu eşti acela care vine sau să aşteptăm pe altul? Isus a răspuns şi le-a zis: Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curaţi, surzii aud, morţii sunt înviaţi şi săracilor li se predică Evanghelia”(Mat.11.2-5). Prezenţa lui Isus în lume precum şi faptul că El este Mesia cel aşteptat de lume, se dovedeşte prin puterea faptelor şi nu prin alte modalităţi. Complexitatea fenomenului derivă şi din faptul că Isus, a doua persoană a Sfintei Treimi, ia chip de om şi se aseamănă cu omul în toate, înafară de păcat. Dar posibilităţile noastre de cunoaştere şi de a înţelege esenţa şi splendoarea relaţiei dintre om şi Dumnezeu, dintre pământ şi Cer, sunt limitate şi diferă de la individ la individ. Isus este deopotrivă Dumnezeu şi om, este Împărat şi slujitor, este jertfitor şi jertfit. Aceste elemente care definesc personalitatea lui Isus formează un tot unitar indivizibil şi indestructibil. Isus, ca om, nu a fost persoană omenească, ci divină, dar a avut natură omenească completă.

Dar pentru ce Isus, din toată măreţia şi splendoarea Lui, a trebuit să ia chipul şi soarta omului? Prin înfruptarea din pomul oprit, omul a căzut în păcatul neascultării. Căderea în păcat a dus la ruperea legăturilor dintre el şi Dumnezeu. Omul nu s-a mai putut ridica singur din acest păcat pentru a înfiripa legătura dintre el şi Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu pentru a lua asupra Sa păcatele omenirii şi a ridica pe om din păcat. Astfel s-a putut realiza din nou legătura dintre om şi Dumnezeu.

Prin Isus, legătura dintre om şi Dumnezeu, nu s-a realizat pe vechile baze. Isus a repus legătura dintre om şi Dumnezeu pe baze noi. În felul acesta, legea „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” precum şi legea talionului „ochi pentru ochi ; dinte pentru dinte”, sunt înnoite şi actualizate. Aceste două legi, ale Vechiului Testament, sunt legi negativiste; ceea ce înseamnă că ele se adresează doar celor care comit rele şi au menirea să oprească sau să sancţioneze pe cei care comit asemenea fapte. După aceste legi, cel care ucidea, trebuia să moară. Se punea, astfel, frână răului. Dar, noua lege, instituită de Isus, are menirea nu numai de a frâna răul ci şi de a stimula binele. „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca. 6,31). Aceasta înseamnă că trebuie să iubim nu numai pe cei ce ne fac bine ci şi pe cei care ne fac rău. Dacă iubim doar pe cei care ne fac bine este ca şi cum am restitui un împrumut; dar dacă iubim şi pe duşmanii noştri, atunci am făcut ceva în plus şi acest ceva contează. Isus, pune în centrul întregii opere de mântuire a neamului omenesc, dragostea. Dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Dragostea prin Isus, devine, virtutea supremă.

În viaţa de fiecare zii, noi oamenii, ne orientăm adesea, după modele. Isus este, în toate, supremul model, pentru toată omenirea. Isus, este modelul dragostei. Din dragoste pentru noi a acceptat să parcurgă toate etapele vieţii pământene: naşterea, viaţa şi moartea. Isus este modelul răbdării: a răbdat batjocura, umilinţa, nedreptatea, povara crucii, etc. Isus este modelul iertării: atârnat pe lemnul crucii El se roagă pentru cei care-L schingiuiau şi-L batjocoreau „Tată iartă-i că nu ştiu ce fac!”(Luc. 23.34). Isus este modelul speranţei: „Eu vin curând”(Apo.3.11). Isus este modelul ascultării şi supunerii faţă de părinţii crescători Iosif şi Maria. Lor „le era supus”(Luc. 2.51). Isus este modelul jertfei supreme: acceptă moartea pe cruce şi Ia asupra Sa păcatele întregii omeniri.

Noi oamenii, adesea, suntem tentaţi să invocăm neputinţa noastră deşi mai avem mult până a ajunge la acel „nu mai pot” pe care îl rostim de multe ori . Având modelul lui Isus şi raportându-ne la acest model, primim, prin forţa exemplului, suficientă putere şi cutezanţă pentru a lupta cu greutăţile vieţii şi a nu ne lăsa copleşiţi de ele sau chiar pentru a le învinge. „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan.16.33). Cea mai înverşunată luptă pe care trebuie să o dăm noi este lupta cu păcatul din noi şi dintre noi. Dar atunci când avem pe Isus ca model şi când vom merge pe calea luminată de El, izbânda ne este asigurată.

Isus, cel pe care cerurile nu Îl pot cuprinde, acceptă să fie cuprins de pântecele mamei sale şi să se nască, asemenea fiecărui om, dar în cele mai sărăcăcioase condiţii; în iesle înconjurat de necuvântătoare. Însă, steaua Lui a apărut la răsărit ca steaua unui împărat al universului şi a povăţuit pe magi până la locul unde era Pruncul. Magii se închină lui Isus ca unui prinţ şi împărat, aducându-I daruri: aur, tămâie şi smirnă. Aceste trei daruri, nu au fost aduse, de către cei trei magi, aşa, la întâmplare. Aceste trei daruri simbolizează cele trei funcţiuni componente ale primei misiuni ale Sale pe pământ. Funcţiunea, aici, nu se referă la o anumită treaptă în ierarhia socială, ci la ansamblu de activităţi pe care urma să le desfăşoare Isus, în scopul mântuirii sufletelor noastre: aurul simbolizează funcţiunea de împărat a lui Isus; tămâia simbolizează funcţiunea mare de preot iar smirna funcţiunea de profet şi mântuitor al întregii omeniri. La cea de a doua venire, Isus va fi întâmpinat cu aur şi tămâie (Apoc. 5,8; 8,3). Va lipsi smirna deoarece nu va mai fi nevoie de prorocire pentru că toate previziunile se vor împlinii deja, nici de mântuire pentru că omenirea va avea toate cele necesare pentru a se mântui până atunci şi pentru că „El a fost rânduit de Dumnezeu, Judecător al celor vii şi al celor morţi” (Fapte. 10,42).

Prezenţa lui Isus, ca Dumnezeu, este sesizată încă din pântecele mamei Sale. Maria purta în pântece pe Isus, iar Elisabeta pe Ioan Botezătorul. La întâlnire celor două femei „Cum a auzit Elisabete salutul Mariei, i-a săltat pruncul în pântece; şi Elisabeta s-a umplut de Spirit Sfânt”(Luc. 1.41). Iată cum Isus şi cel care urma să pregătească intrarea Sa în lume comunică încă din pântecele mamelor lor. Această comunicare este un adevărat preludiu, al misiunii fiecăruia.

Aşa cum fiecare zi începe cu răsăritul soarelui tot aşa şi mântuirea neamului omenesc începe cu Naşterea lui Isus. Isus, este soarele mântuirii, El străluceşte pretutindeni şi alungă umbra şi întunerecul morţii veşnice cauzate de păcat, deschizând calea către adevărata fericire veşnică. „Iată de acum nu mai eşti rob ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Isus Cristos”(Gal.4.7). Dar dacă fiecare zi începe cu răsăritul tot aşa fiecare zi sfârşeşte cu asfinţitul. Isus, soarele dreptăţii, a răsărit şi se menţine pe bolta cerească a mântuirii noastre atâta timp cât va exista neamul omenesc. „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”(Mat.28.20).

Naşterea lui Isus este nu numai unică ci şi continuă. Întreaga creştinătate sărbătoreşte în fiecare an Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. Dar la slujba care se oficiază, cu prilejul acestei mari sărbători, printre altele, se spune „Cristos se naşte”. pentru că Naşterea Sa nu a fost odată pentru totdeauna ci ea este într-o continuă actualizare aşa cum continuă este prezenţa Lui, prin Sfânta Euharistie, alături de noi şi de urmaşii, urmaşilor noştri, în veci.

Această mare sărbătoare a creştinătăţii este deci, nu numai o aniversare şi o comemorare a Naşterii Mântuitorului, ci şi o actualizare şi o reînnoire a acestui eveniment, care are menirea să aducă, mereu, o primenire a inimilor, a cugetelor şi simţirilor, dar mai ales, a sufletelor noastre.

Dacă vom lăsa deschise mereu porţile sufletelor noastre, pentru a primii pe Isus, Prinţul Păcii, El va aduce de fiecare dată Pacea Sa cea lăuntrică care ne va ajuta să zidim, aici, în sufletul fiecăruia din noi, cel mai durabil templu, templul mântuirii noastre, în adevăr şi lumină.

Măgeruşan Ioan.