Prof. pensionar Paraschiva Avram - 43 ani de activitate didactică, din care 34 de ani dedicați copiilor de la casele de copii Prundu Bârgăului şi Năsăud!

            Doamna profesoară Avram Paraschiva

         Din 1986 am coordonat în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud şi învăţământul special din judeţ.

         De câte ori ajungeam la Casa de copii din Năsăud, doamna director Avram ne întâmpina cu căldură şi zâmbete. I se citea în ochi blândeţea cu care ocrotea puii de om deznădăjduiţi. Se comporta ca o mamă iubitoare şi ei se simţeau ca-ntr-o familie. Să creşti copii ai altor părinţi şi să-ţi asumi responsabilitatea nu-i puţin lucru.       

M-a impresionat într-un mod deosebit, de aceea am rugat-o să aştearnă pe hârtie câteva crâmpeie din activitate, pe care le veţi citi în continuare.

         Doamna profesoară Avram Paraschiva a scris cărţi în care îşi dezvăluie experienţa de viaţă. Amintesc: „Dăscăliţa” la Editura Karuna, şi „Pe uliţa copilăriei”, la Editura Revox.

Am fost dascăl în instituţii de ocrotire, Paraschiva Avram, prof. pensionar

         Din cei 43 ani de activitate didactică, 34 i-am dedicat copiilor cu nevoi speciale de la casele de copii Prundu Bârgăului şi Năsăud. Împreună cu soţul meu ne-am dedicat acestei munci diferite de ceea ce făcuserăm până atunci în învăţământul de masă.

         La început Prundu Bârgăului. Casa de copii din fostele clădiri ale Ministerului Forţelor Armate însuma în 1959 aproximativ o mie de copii, prin desfiinţarea caselor de copii din Sâncrai, Turda şi Bistriţa. Era un efectiv mare, dar spaţiul permitea cazarea şi şcolarizarea acestora, asigurând şi locuinţe pentru personalul didactic.

         La început de drum instituţia de ocrotire, cu multe probleme, avea nevoie de personal didactic bun, capabil de dăruire, oameni echilibraţi care să ofere şi să primească afecţiune, cu capacităţi de intuiţie, comunicare şi empatie, să înţeleagă şi să intervină la nevoie în sprijinul fiecărui copil. Se căutau oameni care să corespundă acestor cerinţe, de preferinţă tineri familişti. Printre cei selecţionaţi de către Inspectoratul Şcolar Cluj, am fost şi noi.

         Aşa se face că la începutul anului şcolar 1960-1961 ne aflam printre cei 150 de angajaţi, din care 70, cadre didactice.

         În faţa unui drum necunoscut nu aveam decât intuiţia didactică, încrederea şi îndrumarea competentă a celor din conducere, oameni cu experienţă, buni pedagogi, cu calităţi deosebite în munca cu oamenii şi în organizarea şi îndrumarea activităţii în instituţiile de ocrotire.

         Copiii pe care i-am preluat pentru a le fi educator-părinte, ca vârstă se situau între 11-15 ani. Întârzierea şcolară, traumele suferite, conduitele deviante ale unora, solicitau pricepere psiho-pedagogică, afecţiune, mult calm şi înţelegere. Cunoaşterea datelor personale, ale familiilor de provenienţă, mica, dar tragica istorie a vieţii lor de până atunci, au fost de-a dreptul şocante.

         Era greu de înţeles de ce fiinţe atât de nevinovate au putut traversa primii ani ai vieţii lor întâmpinând atâtea dificultăţi. De ce le-a fost hărăzit să intre în viaţă pe treptele negre ale unei societăţi aspre, viciată de sărăcie, boală, moarte?

         Un an am muncit ca educatoare, apoi, la cererea mea am fost învăţătoare la cls. I o jumătate de an, după care am fost promovată ca director adjunct cu atribuţii de îndrumare a învăţământului la clasele I-IV şi probleme educative în rândul fetelor din casă. În cele din urmă am predat limba română la clasele V-VIII.

         În cei nouă ani cât am stat aici am trecut prin toate etapele muncii de dascăl într-o instituţie de ocrotire. În final am ajuns la convingerea că oamenii meniţi să fie alături de copiii instituţionalizaţi spre a-i ajuta să-şi croiască propriul drum în viaţă, trebuie să înceapă prin a le cunoaşte nevoile ascunse ale sufletului, să le transforme umbra de tristeţe în bucurie, deznădejdea în speranţă, neîmplinirile în vise, ceea ce într-o casă de dimensiuni mari nu era posibil.

         Cu acest gând am plecat la Năsăud, fiind transferată spre a înfiinţa Casa de copii fete.

         Aici am preluat o clădire tip internat în şantier, în care se mai lucra la finalizarea mozaicului de pe holuri, cu un racord improvizat la lumina electrică, fără racord la apă şi canalizare. Era la început de septembrie 1969. Totul trebuia terminat până la începerea anului şcolar.

         Alături de muncitorii din construcţii oamenii noştri, angajaţi recent, cărau mobilier, curăţau şi aranjau interioare. Se lucra zi lumină, uneori chiar mai mult, pentru a se încadra în timp.

         Astfel în 20 septembrie am primit cele 120 fete de la Casa de copii Prundu Bârgăului.

         Un început greu, cu multe nevoi materiale, cu personal didactic, administrativ şi de serviciu fără experienţă în munca de ocrotire.

         Aprovizionarea cu cele necesare funcţionării casei s-a făcut în paralel cu integrarea copiilor în clase şi şcoli, acomodarea acestora cu noul mediu şi iniţierea personalului în specificul muncii.

         Prin baza de aprovizionare a Ministerului Sănătăţii a fost utilată bucătăria cu sobă de gătit, dulapuri frigorifice şi alte aparate de uz casnic necesare preparării hranei copiilor şi utilarea spălătoriei cu maşini de spălat şi uscătoare de haine.

         Marea bucurie pentru copii, dar şi pentru personal, a fost la sărbătorile de iarnă care au marcat începutul funcţionării cantinei. Până atunci serveau masa la cantina Liceului pedagogic. Trebuia să se deplaseze de trei ori pe zi indiferent de timp. Au urmat apoi mobilier nou în dormitoare, confecţionat la comandă, saltele „Relaxa”, covoare în camere şi pe holuri, precum şi alte dotări materiale dând o notă intimă, plăcută, asigurând confortul necesar vieţii de aici tinerelor locatare. În scurt timp casa a devenit un spaţiu deosebit de agreabil şi în acelaşi timp un punct de atracţie pentru străini.

         Toate aceste dotări materiale s-au făcut în paralel cu organizarea activităţii educative care va conduce la crearea unui microclimat apropiat de cel familial. În formarea grupelor de copii am ţinut cont de relaţiile afective. N-am despărţit surorile indiferent de vârstă şi clasă, de asemenea s-a ţinut cont de locul de provenienţă, de prietenii.

         Au existat multe rezerve din partea educatorilor şi a cadrelor didactice din şcoli, însă o dată cu trecerea timpului aspectele educative benefice au început să iasă la iveală.

         În acest sistem educatorul prelua copilul la venirea în instituţie şi îl menţinea până la finalizarea anilor de şcoală şi intrarea în viaţa profesională. Astfel se creau relaţii pozitive între copii, între copii şi educator, relaţii ce stau la baza acceptării sau neacceptării intervenţiilor în formarea personalităţii acestora. Anii petrecuţi aici, de cele mai multe ori, au fost mulţi incluzând toată perioada şcolii generale, liceu sau şcoală profesională, pentru unele şi învăţământul superior.

         Convieţuirea în comun a unor fete de vârste diferite, cu aceeaşi soartă, sub îndrumarea adulţilor, în special a educatorului, pe lângă sprijinul din partea acestora, beneficiau de influenţe şi ajutor reciproc în interiorul grupei.

         Acest sistem de organizare se întâmpla în momentul în care la nivel de ţară instituţiile de profil mergeau pe alte coordonate.

         Activitatea educativă se derula la nivel de clasă şi vârstă scăpându-se din atenţie copilul, iar continuitatea la grupă a copilului şi educatorului nu mai puteau fi respectate. Pentru dascălul educator munca cu grupa organizată pe verticală era mai dificilă, având copii de diferite vârste şi clase, avantajul era însă al copiilor beneficiind de ajutor individualizat.

         Şcolarizarea în oraş aducea un plus în sporirea interesului pentru învăţătură, dar mai ales pe planul socializării, a lărgirii spaţiului de influenţă prin contactul cu copiii şi oamenii din afara instituţiei.

         De asemenea implicarea fetelor, precum în familie, la rezolvarea problemelor din casă, în special în efectuarea şi menţinerea curăţeniei, servirea şi pregătirea mesei, utilizarea aparaturii de uz casnic, formau deprinderi necesare în viaţă, dar şi o atitudine de respect faţă de spaţiul în care trăiau şi învăţau.

         La toate acestea se adaugă activităţile din timpul liber: jocuri pe terenurile de sport din curte, la amenajarea cărora au participat şi ele; confecţionarea unor obiecte de artizanat ce au împodobit interioarele; lectură la bibliotecă; concursuri pe diferite teme; audiţii muzicale; programe artistice; iniţierea în arta fotografică; excursii, tabere, sărbătorirea zilelor de naştere în fiecare lună etc.

         Întreaga activitate educativă din casă a contribuit la conturarea trăsăturilor pozitive de personalitate, o zestre importantă cu care au păşit în viaţă după plecarea din casa de copii.

         Munca oamenilor şi a generaţiilor de fete cărora le-a fost hărăzit să-şi petreacă o parte din viaţă în acest locaş de ocrotire pe care l-am condus timp de 24 ani, şi-am primit aprecierile cuvenite pe plan local şi naţional.

         Toate cele prezentate aici au fost relatate în mai multe cărţi, din care amintim:

Evocări – secvenţe din viaţa unei instituţii de ocrotire, Paraschiva şi Gavril Avram, Bistriţa, Editura Karuna, 2006

         Dăscăliţa, Paraschiva Avram, Bistriţa, Editura Karuna, 2010

         Arc peste timp, Paraschiva şi Gavril Avram, Bistriţa, Revox, 2014

         Suflete rănite, Paraschiva Avram, Bistriţa, Revox, 2020.