Profesor şi bunic

Ce urmează s-ar putea considera un fel de ”pro domo”. Am ezitat, apoi mi-am zis: De ce nu?

Familia celor două nepoţele ale mele s-a aşezat de câţiva ani în aceeaşi urbe unde locuiesc bunici. O fetiţă e ”La litere” (vorba unui amic) – adică în clasa I, Şcoala Generala ”Grigore Silaşi”) -, mezina e în grupa mijlocie, la Căminul ”Albă ca zăpada”.

Când pot, când am timp, merg să le iau de la şcoală, de la grădiniţă. Aşa că îi cunosc, îi recunosc pe gâgâlicii lor (voiam să spun colegii lor). Însă abia acum, participând (dar nu pentru prima oară!) la manifestările de ”Ziua Mamei”, am avut o revelaţie (recunosc, oarecum orgolioasă).

La programele omagiale au participat (şi la şcoală şi la grădiniţă) mame, taţi, bunice, bunici, în postură, desigur, de spectatori. Am constatat deodată, bucuros, că sunt umăr lângă umăr cu mame, taţi, chiar bunici, care, altădată, mi-au fost elevi, fie la cursuri de zi, fie serale.

Salutul lor către mine, politeţea lor zâmbăreaţă mi-au încurajat un gând: din cei 4 sau 8 ani pe care i-am săvârşit împreună la şcoală (gimnaziu ori liceu), o aşchie din personalitatea mea, o irizare din fiinţa mea de dascăl, asumate de ei, poate că s-au repercutat şi asupra urmaşilor: fetiţele şi băieţii aceştia, care trăiesc încă o stare de candoare şi plenitudine inocentă a vieţii.

Deopotrivă, am vrut să înţeleg că, grosso modo, politeţea lor – a celor mari!- comportamentul lor urban se datorează, în bună măsură, şi felului în care educatoarele, învăţătorii, profesorii i-au educat. Finalmente, mi-am amintit, din nou, de fascinantul Petre Pandrea, care, într-un interviu, spunea că, fără muncă şi politeţe, nu se poate edifica o societate viabilă, alte componente făcând-o doar verosimilă.