„Puterea ţării stă în numărul fiilor săi”

Tranziţia fără de sfârşit în care s-a scufundat ţara de 22 de ani încoace a dus la o scădere demografică fără precedent în întreaga sa istorie. Până şi perioada de după cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat printr-o lentă, dar sigură, creştere demografică în România, perioadă care s-a dovedit cu mult mai uşor de trecut decât cea de după dec. 89. După 22 de ani de nesfârşite suferinţe pentru majoritatea populaţiei, mai marii acestei ţări constată că românii nu se mai nasc, ori o întind în cele patru puncte cardinale pentru a scăpa de sărăcie într-o ţară în care economia este la pământ, unde corupţia şi evaziunea fiscală merg mână în mână. Nenorocirea este că ţara este părăsită în marea lor majoritate de tineri, peste 3 mil. de oameni, cărora clasa politică post-decembristă le-au furat până şi visele.

Recensământul populaţiei şi al locuinţei realizat la finele anului 2011 a scos la iveală o realitate catastrofală, din datele provizorii cunoscute, populaţia României scăzând cu 2 mil. de locuitori, adică 10%. Celelalte date privind structura populaţiei vor fi cunoscute abia în anul 2015 (!) până atunci încercându-se ceva modificări statistice, având în vedere modul dezastruos în care s-a organizat acest recensământ de către MAI condus de „braconierul” Traian Igaş.

La nivelul comunei Teaca populaţia a scăzut şi aici în mod dramatic. Dacă în anii 70 populaţia depăşea 7000 locuitori, ea scade azi cu peste 1500 de locuitori. În structură, 3548 sunt români, 360 maghiari, 1300 ţigani (deşi sunt mai mulţi) 33 germani şi 1 italian. Din punct de vedere al religiei 4319 sunt ortodocşi, 67 romano-catolici, 68 greco-catolici, 270 reformaţi, iar restul fiind baptişti, penticostali şi adventişti de ziua a şaptea. Din cifrele de mai sus privind structura pe naţionalităţi a populaţiei reiese că 30% sunt ţigani, sau, mă rog, romi, cu tendinţă de creştere accentuată în viitor, având în vedere sărăcia în care se scaldă această etnie pe care românii şi maghiarii o privesc cu nepăsare şi cu oarecare înţelegere, aşa cum este ea privită şi la cel mai înalt nivel, motivul principal al creşterii numărului de copii în familiile lor fiind acela că singura sursă de trai o constituie alocaţia de stat pentru copii.

Prin anii 80, fostul prim-secretar judeţean al PCR, Nicolae Buşui, la o şedinţă în care se dezbătea politica demografică a partidului şi statului, i-a întrebat pe cei prezenţi cu încruntare: „ce, măi tovarăşi şi tovarăşe, româncele noastre nu se mai… vorba ceea?”. Poate că această întrebare şi-o pun şi guvernanţii noştri, aceştia trebuind să fie însă conştientă că femeile de la noi nu se mai „vorba ceea” pentru că acestea, în marea lor majoritate s-au săturat de politica de stat… pe spate cu spaima permanentă că va mai apărea unul micuţ pe care nu vor avea cu ce să-l hrănească şi cu un viitor nesigur, iar cu atâţia bătrâni pe metru pătrat cine să le mai… „vorba ceea”.

Având în vedere situaţia dramatică a scăderii populaţiei ţării, cu repercusiuni nefaste de ordin economic, politic şi social, într-o ţară membră a UE este absolut necesar ca guvernanţii să purceadă de îndată la elaborarea unui Program naţional concret de creştere demografică bazat pe măsuri economice şi sociale menită să ducă la îmbunătăţirea calităţii vieţii familiei care este celula de bază a societăţii.