Radiografia unui povestiri de viaţă deja trecute de toate veşniciile

De la sine faptul că absolut oricare om şi-a pus în mişcare îndoiala atunci când e vorba despre eternitatea adusă în prag de prăpastia efemerităţii. Nu ar mai fi chiar nimic de ascuns în faţa pur-evidenţelor pe când lucrurile se întâmplă fără voia lor şi a nimănui. Vin de se reinventează simţiri deja trăite şi făcute ghem într-un deplin de certitudini fixate exact pe axa celui-mai-probabilului.

La Dorel Cosma, într-o răscolire covârşitoare a valenţelor ajunse din neînţelesuri tocmai înţelese, se petrec toate dezastrele de-a dreptul ucigaşe. Are loc neîntâmplata încă întâmplare de aşteptat să fie împlântată de-a dreptul furibund „În grădina timpului”.

Atunci când se exprimă poetul, e ca şi cum se cutremură oricare urmă de stabilitate într-un derizoriu previzibil deşi destul de greu de înţeles. Într-un mod cu totul neaşteptat, se petrece „Vindecarea” aceea care pare inevitabilă: „Trâmbiţelejudecăţii/ deschid porţile timpului/ Cutremurătoarea faptă/ sfârşeşte istoria/ naşteriişimorţii în timp./ Ne cufundăm în noi,/ ieşim din noi, scăpăm de noi/ şi cerul plesneşte fulgerele/ raţiuniişi harului./ Zile arse de îndoială/ dau năvală/ în ameţitoarea capacitate/ a conştiinţei/ şi pipăind terenul cer/ închiderea rănilor lumii,/ vindecarea rănilor existenţei.”

Poate desigur paradoxal acest ecou al fiinţei ajunse dincolo de limitele sale, ne deschide până în cele din urmă porţi pe care le credeam ferecate pentru că astfel trebuie. Fără a se recurge neapărat la vreun gest definitoriu, totuşi are loc reîntregirea celui care oricât de înceţoşat între impropriu şi complex fărâmiţat ar fi în esenţa sa, neîndoielnic este „Omul”: „Covârşitoarea durere/ alunecă pe întunecatul cer/ şi firul alb voalat/ străpunge marea resemnării./ Suferinţă adâncă/ cu degete crispate/ spre înfiorătorul cui/ ce carnea o străpunge./ Pe cruce,/ părăsit durerii sale, Omul./ Şi geamătul cu plânsul simplu/ al clipei fapt, cu viaţa în valoarea sa/ circulatorie./ În golul rece al durerii,/ în chinuri zvârcolite./ respectul temător/ acolo/ unde atârnă El/ ca Tu/ să ştii să ceri şi de la tine.”

Momentul esenţei se ridică iar şi iar pe umerii goi ai sufletului flămând de el şi de tot ce mai încearcă să fie în preajma-i. Este renaştereaînsăşi prin tot ce poate fi mai greu, cu atât mai mult cu cât real şi expresiv covârşitor fără seamăn. Este deplinătatea! Într-o deosebire adusă din pură crispare a gândurilor bine aranjate după formule nebănuite.

Nu ar fi deloc corect să trecem nici într-un caz peste „Cunoaştere”: „În contemplarea ce absoarbe/ un spate curbat/ potoleşte gândurile./ Aduce calmul,/ liniştea./ Universul capătă unitate./ Lumea ideilor se prinde în/ lanţul de mire./ În undele cristaline/ rutina se smulge/ spre calea deschisă/ prin piatră./ O cunoaştere se deschide./ Fiinţă fluidică/ În aerul mişcător,/ Scânteie crescută la văpaie,/ insulă cu priviri aţintite/ în ceaţă/ coloane în câmpul universal/ al cunoaşterii.”

Imaginea este una puternică spre desăvârşire, e o multplicare ideatică mai rar întâlnită. Metamorfozarea metaforică şi metamorfică este întreţinută de un suflu categoric. Se creează un colţ anume de gândire, unde odată ce ai pătruns se cheamă că eşti înlăuntrul unei lumi cu totul alta decât realitatea iminentă

Se poate spune că are loc o încercare în clar într-un apogeu dimpreună al pământului şi al cerului, chiar şi de desăvârşire a condiţiei oricum incerte în întregul ei. Sau, de ce nu, o cuprindere inedită a totului pe vreme de a nu mai fi forme, culori, contururi, fluturări din aripe. Sunt creşterijutificate prin nevoia de a fi şi pe care trebuie să le afli pentru a fi convins că ele într-adevăr există.

Daniel Marian