Rodica Fercana – 75

Cu volumul Din drag de neam și glie(Edit. Ecou Transilvan, Cluj Napoca 2017), Rodica Fercana ne aduce în dar un buchet de poezii, trăgându și seva, îndeosebi, din simțămintele sale față de oamenii și locurile natale, Telciu, cu Valea Sălăuței despărțitoare de munți, Năsăud, Bistrița, extrapolate la întreaga glie străbună românească, reîntregită acum un secol, din care au „ciupit” și continuă să și manifeste această tendință rapace vecinii noștri estici și vestici, chiar sudici.
Foarte bine i caracterizează ivirea autoarei în câmpul liricii nonagenara Virginia Brănescu: „A țâșnit ca din pământ / Cu merinde din cuvânt / Și o ține așa, întruna, / Nu i s a ruginit struna!” (Albumul, 2017).
De la debutul publicistic din anul 2012, în Almanahul Societății cultural științifice „Virtus Romana Rediviva” din Cluj Napoca, Rodica Fercana nu numai că și a găsit pseudonimul literar potrivit (a pus la loc „ic” ul în interiorul prenumelui Roda, adoptat inițial, mult prea slavizat), dar a și confirmat trendul evolutiv (poate fi și involutiv), înscriindu și numele pe lista „marcatorilor” din țară și străinătate. Toți românii, ne place să credem, sunt patrioți, însă cum ne manifestăm sentimentul este diferit, artistului stându i la îndemână cuvântul, sunetul, penelul sau dalta, modul cum le mânuim determinând „meșteșugul” de a ți manifesta patriotismul.
Cinci sunt compartimentele cărții: 1.Cântul gliei; 2.Poeme pentru Țara Năsăudului; 3.Poezia de atitudine și reflexivă; 4.Cinstirea armatei țării; 5.Varia, mănunchi prefațat de Prof. Antonia Bodea și postfațat de însăși autoarea, prin reperele biografice etalate și un grupaj selectiv de „opinii” asupra creațiilor sale.
Din primul compartiment reținem versurile prin care Rodica Fercana se definește pe sine într un trecut mai puțin sau mai mult îndepărtat: „Eram o verde frunză / Prinsă viguros de un ram” (Sub mantia poeziei), „Dar mai întâi, / picioarele mi s au prins în rădăcini / înfipte adânc în dacica glie, / iar vânturile care au bătut cu putere / m au mlădiat, / dar nu m au smuls!” (Eu și glia străbună). O poetică definiție îi conferă limbii române, această „regină întronată / În palat de suflet românesc”: „Ea este susur de izvor, / Hrănită dintr al vieții dor, / Din dor de acest pământ sfânt, / Din dor de neam cu al său cânt” (Limba noastră cea română). Stăruie, așadar, cuvântul dor specific românesc, intraductibil în alte limbi, care, vrem sau nu, derivă din latina populară (dolus