Românii uitaţi

,,Românii din Covasna şi Harghita , intelectuali şi oameni de rând, afirmă ferm un singur lucru: că, aici destinul lor este legat neîndoielnic de cel al maghiarilor şi secuilor şi că singura soluţie rezonabilă este convieţuirea paşnică, cooperarea interetnică, dialogul între etnii”. ( Menuţ Maximinian)

Noua carte a ziaristului, a scriitorului Menuţ Maximinian, ,,Rădăcini împrumutate” ( Editura ,,Karuna”, 2009 ) este ,,o provocare şi o aventură”, afirmă prefaţatorul ei, profesorul dr. Vasile V. Filip. Ea readuce în actualitate destinul românilor din judeţele Covasna şi Harghita, cu o aplicaţie specială la cei din Odorheiul Secuiesc, într-un studiu, o cercetare la faţa locului, în care etnologul, antropologul, folcloristul şi ziaristul s-au reunit, cu bune rezultate, în persoana autorului. Provocarea nu înseamnă o zgândărire a unor răni nevindecate ale trecutului sau ale prezentului mai apropiat, ale convieţuirii românilor, minoritari în Odorheiul Secuiesc, cu maghiarii majoritari în această zonă, ci o cunoaştere reală a stării de fapt, în contextul în care politica Uniunii Europene acordă mai puţină importanţă naţiunii, iar ,,graniţele naţionale se spiritualizează” ( Vasile V. Filip ).

Menuţ Maximinian a venit în contact cu ,,românii uitaţi” din Odorheiul Secuiesc atunci când s-a documentat pentru cartea lui ,,Chip de înger” ( Editura ,,Karuna”, Bistriţa, 2007 ), în care a prezentat avatarurile măicuţelor greco-catolice de la Casa ,,Sf. Iosif”, cu autorităţile maghiare intolerante, în încercarea călugăriţelor de a-i îngriji pe cei 120 de copii din acest aşezământ caritabil.

Demersul său este unul constatativ, o radiografie sinceră a relaţiilor interetnice dintre secuii şi români, de-a lungul istoriei şi până în prezent. De fapt suntem avertizaţi : ,,Noi nu judecăm”.

Scopul cercetării urmăreşte ,,eliminarea unor clişee şi realităţi prezentate distorsionat şi tendenţios, care pot perpetua în timp stări de tensiune şi pot alimenta şovinismul atât de înrădăcinat în istorie, întârziind astfel procesul unei necesare şi corecte conectări a societăţii româneşti la sistemul marilor valori democratice europene”.

Menuţ Maximinian încearcă să combată acea teorie ,,a asimetriei”, conform căreia ,,cultura unei etnii care se află în situaţie majoritară din punct de vedere demografic înlătură valorile unei culturi conlocuitoare prin simplul fapt că se confruntă cu o cultură mai puţin reprezentată în cadrul populaţiei respective”. El caută să identifice complementaritatea ,,între valorile culturii maghiare şi valorile culturii române”.

Suportul teoretic al acestui studiu îl întâlnim în capitolul ,,Modelul sintetic-integrativ, mentalitaţi etnice”, de fapt cel mai interesantă parte a volumului, o abordare etnologică şi sociologică a relaţiilor dintre secuii şi românii din zonă.

Menuţ Maximinian dezbate problema relaţiilor interetnice din Odorheiul Secuiesc din perspectiva ambelor ,,tabere”, români şi secui, autorul menţionând argumentele fiecărei părţi.

Evenimente reale, din trecut şi din prezent au alimentat şi alimentează ,,un joc psihologic” al anxietăţilor. Obsesia deznaţionalizării stăpâneşte atât pe români cât şi pe secui. Maghiarii refuză să vorbească româneşte, iar românii sunt nemulţumiţi fiindcă li se cere să cunoască limba maghiară. Cei care vin să locuiască şi să muncească aici, percep acest fapt ca pe o pedeapsă sau ca o şansă mesianică. Ei sunt obsedaţi de nedreptăţile care li se fac la angajarea în muncă, la trimiterea în şomaj, în domeniul afacerilor. Cu toţii trăiesc un acut sentiment de marginalizare, de uitare, de nepăsare din partea autorităţilor statului de la Bucureşti. Autorul întocmeşte reuşite portrete psiho-morale ale celor două populaţii remarcând atât calităţile, cât şi defectele lor. Comportamentele maghiarilor şi ale românilor faţă de limba română sunt diferite: ,,maghiarii manifestă o deschidere cognitivă spre limba română, dar au o reticenţă faţă de folosirea ei”, românii au ,,o reticenţă faţă de cunoaşterea limbii şi o disponibilitate mai mare de a comunica în limba maghiară”. În privinţa şanselor sociale, românii se simt defavorizaţi ,,datorită originii etnice”, a ,,sferei închise” în care ei trăiesc, a nivelului de pregătire ,,de care au beneficiat ca defavorizaţi în zonă”. Statutul de minoritari al românilor generează un ,,vid civic” şi cultural, comunităţii româneşti lipsindu-i starea de comunitarism. Istoriile personale sau colective au intrigile lor de ,,coloratură etnică”. Frica de asimilare domină pe cei minoritari în zonă.

Populaţia maghiară, care îşi ,,cere cu vehemenţă drepturile”, la nivel naţional, nu este dispusă ,,să acorde altora ceea ce cere pentru ea însăşi”. Dialogul dintre cele două entităţi etnice ,,nu se face decât mediat”, prin terţă parte, ,,în general străină locului”.

Deşi convieţuirea de secole a românilor cu secuii a facilitat multe similitudini în privinţa ,, circulaţiei temelor folclorice, a miturilor”, în arta prelucrării lemnului, a favorizat numeroase împrumuturi lingvistice reciproce, deşi ambele populaţii au preluat ,,obiceiuri, comportamente, practici familiale, tehnici gospodăreşti” de la saşi, anxietăţile trecutului, suspectarea reciprocă, domină relaţiile dintre cele două populaţii.

Exagerările, zvonistica alarmistă, dintr-o parte şi din alta, alimentează himere, fantasme : existenţa grupărilor paramilitare la secui şi la români, autonomia pe criterii etnice şi culturale. În sfera economică, rigiditatea interetnică este mult atenuată. Prejudecăţile stăpânesc încă ,, generaţia implicată” şi cea ,,martor”, iar viitoarei generaţii, ,,de proiecţie”, i se imprimă ,,o agresivitate afectivă etnică încă dinainte de a dobândi capacităţile de asimilare a unei influenţe educative de informare”.

Deformările, exagerările, exacerbările provocate de anumite situaţii, sunt anihilate de autor prin modelul propus cel ,,sintetic-integrativ”: ,,Românii din Covasna şi Harghita, intelectuali şi oameni de rând, afirmă ferm un singur lucru: că aici, destinul lor este legat neîndoielnic de cel al maghiarilor şi secuilor şi că singura soluţie rezonabilă este convieţuirea paşnică, cooperarea interetnică, dialogul între etnii”. Aceasta este soluţia acestui studiu, deşi uneori se recurge la unele argumente de sorgintă peremistă.

Sunt menţionate momentele de maximă agresiune a secuilor asupra românilor minoritari : anii 1848-1849, 1867-1918, 1940-1945, primăvara lui 1990. Menuţ Maximinian sesizează şi slăbiciunile românilor : ,,folosirea prioritară a rezistenţei pasive, cedările şi compromisurile făcute pentru păstrarea unor privilegii, lipsa unor răspunsuri adecvate la provocările specifice fiecărei etape istorice,...ciuma politicianismului, disensiunile dintre biserica ortodoxă şi cea greco-catolică, calitatea modestă a unor lideri, deficienţe în organizarea comunitară” etc.

Cartea lui Menuţ Maximinian se deschide prin capitolaşul ,,Străin în propria ţară”, în care autorul încearcă o descriere a Ardealului în maniera lui Nicolae Bălcescu, fără aplombul acestuia, într-o tonalitate mesianică şi teologică.

Bazinul Odorheiului este prezentat geografic, istoric şi demografic. Se subliniază ,,întâietatea românilor” pe teritoriul Transilvaniei, prin argumentări arheologice, se amintesc momentele răbufnirilor antiromâneşti, se reamintesc legile împotriva populaţiei româneşti, sunt consemnate etapele procesului de maghiarizare a românilor din Odorheiul Secuiesc . Dificilă a fost soarta bisericii greco-catolice şi a celei ortodoxe în zonă. Urmare a Dictatului de la Viena din 1940, cele mai multe biserici româneşti din zonă au fost distruse şi preoţii alungaţi, iar în unele localităţi românii greco-catolici au fost obligaţi să treacă la biserica romano-catolică. Un destin dificil a avut şi învăţământul românesc de aici, mai ales în perioada 1940-1944, când şcolile românilor au fost desfiinţate şi dascălii lor au fost alungaţi. După 1989 şcolile se separă pe criterii etnice. Se înfiinţează în Odorheiul Secuiesc Liceul ,,Marin Preda” susţinut cu populaţie şcolară de copiii de la Casa ,,Sf. Iosif” a măicuţelor din Congregaţia Inimii Neprihănite, mereu ameninţată cu desfiinţarea de intoleranţa autorităţilor locale maghiare.

Cartea lui Menuţ Maximinian este una a soluţiilor practice. În spiritul UE se propune pentru comunitatea din această localitate educaţia multiculturală şi interculturală. Promotorul acestui fapt fiind corpul profesoral de la Liceul ,,Marin Preda”, măicuţele de la Casa ,,Sf. Iosif”, sprijiniţi de Fundaţia Pestalozzi din Elveţia prin intermediul proiectului ,,Mozaic-comunicare şi educaţie interculturală”.

Viaţa culturală a românilor din Odorheiul Secuiesc a devenit aproape o metaforă tristă ,,o umbră”, deşi trecutul cultural al zonei , aflat ,,sub semnul ASTREI”, a fost destul de viabil. Ziarele şi revistele româneşti au fost interzise odată cu Dictatul de la Viena. Teama, ,,slaba participare românească la viaţa cultural-civică... nu reuşesc să provoace acel tonus afectiv ce realizează atractivitatea”. Om al acţiunilor practice, Menuţ Maximinian provoacă pentru românii de aici ,,prilejuri de înălţare culturală”, împreună cu artiştii Centrului Cultural Municipal Bistriţa.

Etnologul, etnograful şi folcloristul îşi dovedesc priceperea în capitolul ,,Meşteşuguri care mor”. Sunt prezentate prin comparaţie casa ţărănească românească şi cea secuiască, ocupaţiile, meşteşugurile, tradiţiile acestora, cu pertinente concluzii.

Lucrarea lui Menuţ Maximinian se încheie, aş zice prin tonalitatea mesajului, oarecum cu multă tristeţe, prin capitolaşul ,,Poveşti care dor”. Se mai varsă o lacrimă pentru limba română: ,,La Doboi, la biserica românească, slujba era în româneşte, iar predica părintele o ţinea în ungureşte”. Resemnarea a pus stăpânire pe românii din Odorheiul Secuiesc. O jale naţională, amintind de poezia ,,Oltul” a lui Octavian Goga, se revarsă peste comunitatea românească din Odorheiul Secuiesc.

Cu toate acestea Menuţ Maximinian nu disperă, este optimist: ,,Trebuie să fie da . Pace..”. Autorul împărtăşeşte ideea scriitorului Geza Szavai, din cartea acestuia ,,Ierusalimul secuiesc”, o invitaţie la dialog a comunităţilor din Odorheiul Secuiesc prin ,,filtrarea prin afect a problemelor celuilalt” : ,,omul care-l înţelege din perspectiva propiului său afect pe celălalt îl şi urmăreşte cu îngrijorare în suflet, să vadă ce va face acesta în clipa în care o să poată simţi tot ce s-a petrecut cu el”.

Într-o Europă nouă, modelul transilvan al multilingvismului, al multiculturalismului, al toleranţei etnice şi religioase ,,devine unul de referinţă”. Transilvania trebuie să însemne ,,acasă” pentru secui, cât şi pentru români. Transilvania nu trebuie ,,să aparţină nici Ungariei, nici României, ci locuitorilor ei”, conchide acelaşi Geza Syavai.