O carte de importanţă pentru viitorul preşedinte al României

Am avut bucuria să răsfoiesc o carte de mare valoare pentru informaţia noastră despre românii din ţinutul secuiesc, şi anume: „Rădăcini împrumutate”, de Menuţ Maximinian, ed. Karuna Bistriţa, 2009.

Nu sunt prima şi nici ultima care rămâne foarte impresionată de prezentarea obiectivă şi plină de bunăvoinţă românească a autorului. El mizează pe colaborare între românii şi ungurii din ţinutul secuiesc, dar observă şi lipsa de tratare cu simţ de responsabilitate a situaţiei românilor de acolo, unde sunt în minoritate, din partea conducătorilor ţării.

Să ne uităm la ţările din Vest: în fiecare din ele există minorităţi etnice. În Germania sunt numeroşi danezi, turci, sârbi şi alţii. În Franţa marocani şi diferiţi alţii. În spaţia grupuri în Sud şi Nord, dar în toate, chiar şi în Italia cu Tirolul, drepturile minorităţilor, chiar atunci când în ţinuturile respective aceştia sunt majoritari, sunt temperate, în aşa fel încât caracterul naţional al ţării să nu sufere. Şcoli în limba acestora şi universităţi NU există. În toate, pentru a evita problema naţională etnică, nu se mai notează etnia nici în documente, ci faptul că respectivii sunt cetăţenii ţării, poartă numele de germani, spanioli, italieni, francezi etc. Doar românii sunt mai catolici decât Papa. Ei nu numai consemnează în acte adesea etnia, dar respectă şi susţin pe etnicii care nu sunt români din naştere. Astfel constatăm şi felul diferit cum sunt trataţi ungurii în ţinuturile unde sunt majoritari românii, faţă de românii din ţinutul secuiesc. De aceea consider că un nou preşedinte, va trebui să îmbunătăţească atitudinea conducerii ţării faţă de românii minoritari în secuime.

A candidat la preşedinţia ţării un ungur de valoare, dl. Kelemen Hunor. Este tocmai din Odorheiul Secuiesc. Mă întreb: oare, în campania de alegeri domnia sa a vorbit cu românii din oraşul său natal, s-a interesat de drepturile lor care să MENŢINĂ IDENTITATEA lor românească, nu să închidă ochii la maghiarizarea care se exercită de zeci de ani asupra românilor din această regiune?

Îmi amintesc de o întâmplare tristă în timpul d-lui Constantinescu: delegaţia românilor din regiunea secuiască a mers la Bucureşti aşteptând să fie primită, pentru a-şi exprima totala nemulţumire faţă de felul cum erau trataţi în locurile lor de baştină, dar dl. Constantinescu nu a avut timp să vorbească cu ei, trimiţând un reprezentant care, în loc să dispună cercetarea obiectivă a situaţiei, a scăpat uşor de ei certându-i!!! Am scris la timpul său un articol, publicat într-un volum din „Prezentă la datorie, dovezi ale faptelor unei românce”, articol publicat mai întâi într-un ziar din România (nu-l pot cita acum exact, pentru că am timpul mult prea limitat).

Înainte de a încheia doresc şi să fac o remarcă la Prefaţa semnată de dl. prof. dr. Vasile V. Filip. Domnia sa începe prefaţa cu o interpretare greşită a politicii oficiale a Uniunii Europene, cum că graniţele se spiritualizează, naţiunea nu mai are rol esenţial etc. Această interpretare o făcuseră autorităţile române până nu intraseră în Uniune şi citiseră fragmentar directivele Uniunii, iar dl. Severin le-a făcut plăcerea ungurilor din Ungaria cu această interpretare. Adevărul este însă altul: se pune ACCENT pe statul naţional, de aceea cetăţenia poartă numele statului la fel şi locuitorii săi, de aceea limba ţării este obligatorie şi orice emigrant sau etnic este obligat să o înveţe. Turcii care nu vorbesc încă limba germană sunt doar acceptaţi, dar nu li se dă cetăţenia. Numai acei care subscriu la regulile germane şi primesc cetăţenia şi sunt consideraţi germani, pot fi integraţi. Se insistă pe integrarea tuturor minorităţilor în Statul naţional german, în care imnul ţării este cântat şi la şedinţele de partid în încheiere! (cf. partidului CDU din care fac parte).

Am trăit 39 de ani în Germania şi ca refugiat politic, după 9 ani a trebuit să renunţ la cetăţenia română pentru a o primi pe cea germană. Abia în 1994 mi-am putut recăpăta şi cetăţenia română, datorită situaţiei mele de refugiat politic din comunism.

Acestea sunt doar câteva informaţii care contrazic interpretarea subiectivă a politicii oficiale a UE faţă de statul naţional şi limba naţională.

Dl. Vasile Filip, s-a referit la interpretarea subiectivă care circulă în ţară, tot sub influenţa duşmanilor românilor, cu ani în urmă, asupra politicii oficiale a UE.

În concluzie: cartea d-lui Maximinian TREBUIE să ajungă pe masa noului Preşedinte al României pentru a înţelege că România e membră în UE şi e obligată să procedeze ca în celelalte ţări faţă de minorităţile etnice. Limba română şi steagul ţării şi imnul ţării trebuie însuşite de toţi cetăţenii locuitori ai României, aşa cum se întâmplă în Germania, Franţa, Italia etc. Drepturile minorităţilor în România au fost an de an atât de înmulţite, încât titlul începutului cărţii „Străin în propria ţară” se adevereşte! Oare cine e de vină? Minorităţile care se luptă să primească – şi primesc, tot mai mult, în ciuda situaţiei din alte ţări, sau conducerea română care e laşă? Fiţi siguri că în ţările din Vest ale UE nu există situaţii când la întrunirile minoritarilor să se cânte imnul ţării „mamă”, adică imnul Danemarcei, al Turciei etc., cum se întâmplă în România, când în ţinutul secuiesc se cântă imnul Ungariei: „Doamne apără pe ungur” (Isten ald meg a magyart).

Dr. dr. Ana Tătaru