Rostire şi trăire a „Cuvântului”

Acest subiect poate fi abordat sub mai multe aspecte: liturgic, omiletic, pastoral. Aş dori însă să surprind un aspect mai puţin sesizat, care nu neglijează celelalte aspecte, ci doar evidenţiază rolul „Cuvântului/cuvântului” în desăvârşirea dumnezeirii, în crearea acestei lumi şi a omului, în susţinerea şi salvarea ei şi prin slujirea preotului şi clarifică atitudinea credinciosului faţă de această slujire a preotului.

„Cuvântul” este esenţial începând din interiorul Sfintei treimi, adică din veşnicie: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Aceasta era la început la Dumnezeu” (In 1, 1-2). El este cel care se revarsă mişcând lucrurile spre desăvârşire, progres: „Tatăl vorbeşte către Sine întreg şi prin aceasta se constituie un Alter-Ego deplin sau un Tu egal şi intim al Său. Sinele către care vorbeşte nu rămâne o simplă imaginaţie, ci capătă consistenţă personală. Acest Tu al Tatălui e numit Cuvânt ca cel ce e condiţia vorbirii reale în Dumnezeu” (Dumitru Stăniloaie), Studii catolice recente despre Filioque, Studii teologice, nr. 7-8/1973, p. 504). El este cel care desăvârşeşte moneda, expresia gândirii Tatălui, cel prin care se creează toate ca o revărsare a dumnezeirii: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (in 1,3). Această revărsare prin creaţie este modul în care Dumnezeu evita multiplicarea dumnezeirii la nesfârşit (ceea ce ar fi dus la concluzia că Dumnezeu nu se poate controla, stăpâni pe sine, are o slăbiciune în El, urmând apoi şi o dezordine în Dumnezeu) şi rezolvă necesitatea manifestării iubirii Lui, care doreşte ca fericirea existentă în interiorul Sfintei Treimi să fie trăită şi de alte persoane. De aceea îl creează pe om după chipul şi asemănarea Sa. Însă acesta fiind o creatură nu putea avea desăvârşirea lui Dumnezeu. El avea o imperfecţiune, dovadă că nu-şi poate crea un tu al său, asemenea lui Dumnezeu. Este nevoie ca Dumnezeu să spună: „Nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutorul potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Mai departe, el are nevoie de unirea cu Dumnezeu, prin Cuvântul, pentru a desăvârşi/consolida fericirea aceasta în doi, pentru a putea ajunge la fericirea pentru care a fost creat. Prin propriile puteri nu putea păstra, desăvârşi această fericire, nu se putea dobândi îndumnezeirea. Ea este răsplată pentru efortul personale de desăvârşire prin ascultarea de cuvântul (porunca) lui Dumnezeu.

Această imperfecţiune determină căderea, care aduce o pierdere a harului, o îndepărtare de Dumnezeu. Dacă până acum omul avea nevoie de Cuvântul, de unirea cu El pentru a păstra darurile primite în rai şi a se consolida astfel în ascultarea de Dumnezeu şi în săvârşirea binelui, de acum înainte pentru a fi salvată de la îndepărtarea definitivă de Dumnezeu, până la întruparea Cuvântului, firea umană căzută are nevoie de un cuvânt cu putere, care rostit fiind de această fire căzută să-şi păstreze conţinutul, mesajul, tăria, să nu fie alterat de imperfecţiunea firii căzute. Despre acest cuvânt proorocul Isaia spune: „El este cărbune aprins care curăţeşte pe cei de care se atinge” (6, 6-7), căci „când un cuvânt purcede din gura lui Dumnezeu nu-şi găseşte odihna, nici se întoarce în deşert până când nu şi-a împlinit mai întâi lucrarea” (55, 11). Chiar dacă el cheamă, îndeamnă, devine obligaţie pentru cel care aude sau citeşte, chiar dacă în faţa lui nu poţi rămâne indiferent, nu te poţi eschiva, nu te poţi ascunde, puterea unui astfel de cuvânt rămâne însă limitată de libertatea noastră. De aceea realizarea lui deplină ca trăire, împlinire a lui are loc numai în anumiţi oameni: patriarhi, prooroci, sfinţi, iar în mod desăvârşit în Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. În ceilalţi oameni, chiar şi slujitori ai cuvântului (preoţii) realizarea lui ca trăire nu este deplină şi de aceea ascultătorul, credinciosul trebuie să se ridice la înălţimea cuvântului, la conţinutul lui, la mesajul pe care îl cuprinde şi să nu-i minimalizeze puterea, conţinutul, mesajul din pricina neputinţei firii căzute. Dacă este un credincios, ascultător de bună credinţă, va privi dincolo de vrednicia persoanei care rosteşte acest cuvânt, iar dacă nu rămâne un ascultător, un credincios care nu doreşte să împlinească acest cuvânt asemenea celor care nu l-au primit chiar dacă a fost rostit de către Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, cel care l-a împlinit în mod desăvârşit. Pentru aceştia, imperfecţiunea firii căzute a slujitorului este un mod de a se scuza, de a motiva neîmplinirea cuvântului dumnezeiesc. Aceştia vor căuta imperfecţiuni chiar Mântuitorului şi cuvântului Său pentru a se sustrage împlinirii lui. Iată de ce cuvântul Său nu este primit de către toţi cei care îl aud sau îl citesc, pentru că nu cade numai pe pământul cel bun, ci şi pe loc pietros, lângă drum sau între spini. Din cauza acestei imperfecţiuni a firii căzute concretizată în neîmplinirea deplină a cuvântului Său de către slujitorul preot şi în neînţelegerea deplină a cuvântului Său de către ascultătorul care nu se poate ridica întotdeauna la înălţimea cuvântului Său, căutându-i imperfecţiuni, Mântuitorul absolvă, într-o oarecare măsură, pe slujitorii cuvântului (preoţii) atunci când spune: „Unul este Semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor” (In. 4, 35-38). Dacă este cineva care lucrează, acesta este Mântuitorul prin cuvântul Său rostit de către slujitorul-preot. Iată ce spune părintele Dumitru Stăniloaie: „El este Semănătorul, singurul Semănător. Căci numai Fiul lui Dumnezeu Cel venit prin Întrupare aproape de inima oamenilor poate semăna în ea credinţa în El. Ucenicii Lui din timpul cât a fost pe pământ şi după aceea, chiar dacă spun altora cuvântul despre Hristos, totuşi, sunt numai secerătorii rodului credinţei pe care, prin cuvântul lor, o seamănă ca sămânţă a lui Hristos în inimă. Dacă nu pătrunde puterea lui Hristos prin cuvântul spus de ucenici, nu va răsări şi nu va creşte credinţa”. (Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu 1991, p.66).

Aşadar, prin cuvântul spus de slujitorul-preot trebuie să pătrundă în inima oamenilor puterea lui Hristos. Slujitorul trebuie doar să lase pe semănătorul, prin vântul cel ceresc, să arunce prin el sămânţa binecuvântată. Lăsând-o, ea ar trebui să vibreze în sufletul ascultătorului, credinciosului, cât şi în cel al slujitorului-preot. Căci preotul nu trebuie privit ca unul care a primit prin Taina Preoţiei starea de curăţie, de desăvârşire, care să-l oprească de la păcat, ca unul care a primit o armură care să-l apere de ispitele acestei lumi, ca unul care are darul sfinţeniei, ci ca unul care este într-o luptă continuă cu păcatul, cu ispitele, pe calea desăvârşirii, de multe ori fiind biruit de acestea. În astfel de momente, ascultătorul, credinciosul, omul de bună credinţă ar trebui să privească dincolo de slujitorul care rosteşte cuvântul lui Dumnezeu la frumuseţea şi adevărul acestuia şi să-l primească aşa cum l-au primit cuvântul femeii samarinence locuitorii cetăţii Sihar, care deşi ştiau că cea care le aduce cuvântul nu este tocmai curată, avusese cinci bărbaţi, iar acum trăia cu al şaselea, primesc cuvântul ei şi descoperă că ceea ce le-a vestit este întru totul adevărat. Ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că zidirea noastră sau a celor din jurul nostru nu se datorează numai vredniciei fiecăruia dintre noi, ci puterii acestui cuvânt al lui Dumnezeu. Însă, nici căderea şi neîmplinirea cuvântului Său nu se datorează numai celor din jurul nostru, ci şi nouă înşine pentru că nu am ascultat cu credincioşie cuvântul lui Dumnezeu care ne va şi judeca: „Pe cel ce se leapădă de Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are cine să-l judece: cuvântul pe care El l-a grăit, acela îl va judeca în ziua cea de apoi” (In. 12, 48-49). Nimeni nu va putea spune la judecată că nu s-a mântuit din pricina nevredniciei celor din jurul lui: a preotului, a prietenului, a vecinului, a soţului, a soţiei, a copiilor sau a părinţilor, ci din pricina noastră, a fiecăruia dintre noi, a modului în care am primit în sufletul nostru cuvântul lui Dumnezeu.

Rămâne, aşadar, ca fiecare dintre noi – preot şi credincioşi – să fim smeriţi şi să cunoaşte, că un mântuitor s-a născut nouă, că nu noi suntem mântuitorii lumii, ci Hristos este Mântuitorul lumii, pe El trebuie să-l ascultăm, la El trebuie să privim, cuvintele Lui trebuie să le împlinim, iar noi rămânem doar nişte biete unelte, nişte bieţi slujitori, nişte bieţi credincioşi care mergem până unde ne ţin puterile, facem ce putem, iar restul lăsăm în seama lui Dumnezeu.

N.B.: Susţinută la conferinţa preoţească Valea Bârgăului, de către p.c. preot Gabriel Pugna, Parohia Susenii Bârgăului.