Să ne străduim în a fi la înălțimea provocărilor contemporane – Interviu cu Marcel Seserman, alias scriitorul Mircea Măluț

Reporter: Domnule Marcel Seserman, alias scriitorul Mircea Măluț, iată-ne, după ceva vreme, din nou, la un scurt dialog în paginile cotidianului nostru.

Marcel Seserman: Vă mulțumesc pentru invitație și-i salut, pe această cale, pe cititorii Răsunetului.

Reporter: Am fost intrigat, în sens pozitiv desigur, că un matematician de formație cum sunteți, a făcut și o carieră scriitoricească, am putea spune, fără să greșim, de succes?

Marcel Seserman: Așa a lucrat destinul, ca să mă exprim într-un fel aparte. Mi-a plăcut să citesc foarte mult, lucru pe care l-am făcut constant, imediat ce am terminat clasa întâia primară. Am lecturat, firește, aproape toate cărțile copilăriei și, de la un punct, am citit și literatură de popularizare a științei și, desigur, multă literatură beletristică. Când am intrat la Liceul Pedagogic din Năsăud, în 1978, am avut, ca profesor de matematică pe Burcezan Bătrânul, cum îi spuneam noi, un desăvârșit pedagog, foarte bun cunoscător al psihologiei și didacticii, un real talent, seducător, aș putea spune, în a preda o astfel de disciplină. Cum adolescentul își căuta modele, iată că, la acest prim pas, și-a găsit unul, astfel că am studiat matematica dintr-o cu totul altă perspectivă și, aproape firesc, drumul m-a dus spre Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Matematică, din Cluj-Napoca. Student fiind, am început să frecventez cenaclurile studențești și, încet-încet, m-am integrat, într-un fel, în atmosfera culturală clujeană.

Reporter: Sunteți printre scriitorii care au activat, literar vorbind, și înainte de ’89 și după Evenimentele din Decembrie, ale aceluiași an. Faceți, vă rog, referință la aceste momente.

Marcel Seserman: Scriam de ceva vreme și debutul în poezie a venit odată cu un premiu al Revistei Steaua (iată, la un Festival George Coșbuc), astfel că am fost publicat cu poezia Mozaic, în nr.2 /1989. Tot în același an, debutam, urmare a unui concurs, cu critică literară, într-un număr pe septembrie al revistei Astra de la Brașov, ca, mai apoi, debutul editorial să vină în 1992, cu volumul Exilul lacrimii, Editura Clusium, volum bine primit de critica literară.

Reporter: Suntem – și rețin bine – confrați, în breasla jurnalistică. Mai mult, sunteți președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala Andrei Mureșanu

Marcel Seserman: Așa este, aveți dreptate. Acum, ce să zic, ca mulți alți scriitori, m-a tentat și actul jurnalistic. Am debutat jurnalistic – că și aici este un debut! - în Revista 22, din 1 iunie 1990, cu articolul Arhitectura greşelii. Am fost foarte încântat / emoționat de acest debut și am continuat o vreme să scriu articole pentru această revistă, o revistă postdecembristă, care avea o anumită ținută estetică. De atunci am continuat să colaborez cu articole în presa locală și centrală, chiar și la Răsunetul, unde, spre bucuria mea, am colaborat o bună bucată de vreme.

Reporter: Apropo, cum vedeți presa noastră de azi și nu mă refer, desigur, doar la cea scrisă?

Marcel Seserman: Cu puține excepții – de prețuit! -, presa noastră a intrat sub imperiul regretabil al zodiei mediocrității. Știrea onestă și utilă cetățenilor, este foarte des ocultată, în detrimentul uneia senzaționaliste și de prost gust, care, în fapt, nu folosește nimănui. Am spus-o și o repet, fără teama că aș greși: mass-media, în general, televiziunea, în special, se face la fel de vinovată, ca și clasa politică, cel puțin!, de situația nefericită (și aici folosesc un termen îngăduitor!) în care se află România.

Reporter: Și, dacă ar fi să detaliați puțin, în ce situație se află România? Sigur că pe noi, aici, ne interesează, în special, latura culturală, dar faceți, totuși, o radiografie scurtă a vremurilor noastre de azi.

Marcel Seserman: Am scris cândva că, oriunde caut, este ostentativ prezentă o stare parcă de putrefacţie avansată, unde structurile, dacă mai putem vorbi de așa ceva!, stau într-un echilibru instabil, gata să se prăbuşească. Când privesc acest tablou, spuneam că nu găsesc, din păcate, alt titlu mai potrivit decât: Ţară murind – România. România este ca un pacient în faza ultimă – avem un simulacru de educație, care scoate de pe băncile școlii un procent foarte îngrijorător de analfabeți funcționali, urmare a activității unor oameni care-și spun învățători sau profesori (cu diplome îndoielnice, luate pe la fel de fel de universități obscure!), fără a avea determinarea și calitățile unor dascăli veritabili; cultura și identitatea noastră sunt vulgarizate și trimise în derizoriu de fel de fel de neaveniți, care-și afișează cu tupeu, în numele a tot felul de vectori pretinși culturali, statutul de repere; din perspectivă economică, noi suntem o țară de consumatori – și, în general, consumăm din export și cam tot ce-i mai prost! – și nu de producători, așa cum ar fi firesc; pământurile, în bună parte, sunt vândute străinilor, sistemul financiar-bancar este subordonat intereselor străine și așa mai departe; în general, statutul valoric, axiologic, este inversat, astfel că mediocritățile – foarte vocale în învățământ, cultură, politică, mass-media, administrație, etc. – s-au impus în forurile decizionale, infectând și aducând în derizoriu absolut totul. Apoi s-au generat, impardonabil, câteva caste, care, prin legi imorale, își însușesc venituri exorbitante, dar nemeritate! Și care participă, voios, fără scrupule!, la acest binom înjositor: ei versus noi, bogați versus săraci, 1% versus 99%.  Prin urmare, sunt, ca mulți români de bună credință, de altfel, foarte îngrijorat de viitorul țării mele și, desigur, sunt preocupat de ce ar trebui făcut pentru a îndrepta cât mai repede starea aceasta de lucruri. Să-mi mai îngăduiți o necesară precizare și caut, în orice împrejurare, să accentuez acest lucru. Eu fac o radiografie dintr-o anumită perspectivă statistică. În general, acesta este tabloul, dar trebuie să avem în vedere că există oaze de speranță – sunt foarte multe lucruri bune, în varii domenii, inclusiv în cele menționate mai sus, oameni de talent dedicați profesiei, jurnaliști care-și fac onest meseria, funcționari care asigură, prin profesionalism, ca pe alocuri, mașinăria administrativă să funcționeze în parametri acceptabili și așa mai departe.

Reporter: Să revenim în planul strict cultural. Știm că și aici ați cultivat un model. Știți la ce mă refer, desigur?

Marcel Seserman: Da, vă referiți la scriitorul Lucian Valea. Am mai spus-o – și îmi place să o repet - că prietenia cu Lucian Valea a fost cea mai frumoasă prietenie literară ce am avut-o până acum şi căreia îi simt mult lipsa. A fost cea mai frumoasă beneficiind și de toate ingredientele timpului, mai special, aș putea spune. A fost ceva cam de la maestru la ucenic, dar un maestru tânăr în gândire şi un ucenic îndrăzneţ, gata de polemică. Lucian Valea, în ciuda faptului că avea o formaţie umanistă, cultiva o rigoare conceptuală deosebită, lucru care, pe de o parte, m-a frapat, dar, pe de altă parte, m-a fascinat. Apoi, era un fost deținut politic, la fel ca tatăl meu, sigur menținând necesarele proporții!, oameni fideli unor anumite valori politice și culturale. S-a şi văzut, de altfel, că Lucian Valea, într-un élan, specific unui început, a înfiinţat, împreună cu alți confrați, scriitorii Victor Ştir şi David Dorian, ziarul Săptămâna, oficios al PNŢCD-ului, apărut mai demult la Bistriţa şi a contribuit la naşterea revistei Minerva. Eram, cumva, fascinați, cu toții, de zorii unei noi lumi. Printre multele sale cărți valoroase – pe care am avut șansa și inspirația de a le edita -  țin să menționez, în special, Generaţia amânată, o carte care va rămâne printre cele mai bune radiografii critice ale literaturii războiului, un adevărat reper critic al generației războiului, cum a mai fost numită această generație destul de vitregită.

Reporter: Păstrând, oarecum, o anumită liniaritate, un subiect a rămas ca o constantă a ceea ce, îndeobște, numim actualitate. Anume, rolul pe care îl are creatorul, recte scriitorul, în Cetate. Cum v-ați raportat la această provocare?

Marcel Seserman: Înainte de toate, să precizăm că nimeni nu este obligat în a-și asuma o anumită activitate politică în Cetate. Unii creatori, recte scriitori, au ținut să stea departe de perimetrul politic. Platon, de pildă, filosoful care și-a dorit pentru Cetate o guvernare ideală, a sfârșit prin a se îndepărta total de politică, lăsându-ne, în schimb, un tulburător dialog, precum Republica. La noi, foarte mulți scriitori au făcut politică, asumându-și această condiție. Dacă ne uităm la junimiști, în general, la un Titu Maiorescu, în special, vom avea exemple de personalități care și-au pus amprenta pozitivă, nu numai asupra timpului lor, ci și asupra viitorimii. Aș putea continua exemplificând, dar țin să mă opresc doar la o personalitate dragă tuturor, al nostru Andrei Mureșanu. În ce mă privește eu mi-am asumat provocarea intrând în politică imediat după Evenimentele din Decembrie 1989, activând în PNȚCD, fiind subprefect, apoi consilier ministerial și, mai nou, candidat în forurile legislative, inclusiv în actuala ecuație reprezentată de Alegerile Parlamentare 2024.

Reporter: În câteva rânduri v-am auzind insistând, pe bună dreptate, de altfel, întru necesitatea sprijinirii culturii locale. Sigur, folosind sintagma cultură locală, o înțelegem strict ca un concept operațional.

Marcel Seserman: O abordare sănătoasă a subiectului se înscrie pe acest vector semantic. Avem creatori locali, de alonjă națională – de la scriitori, artiști plastici, regizori, actori, cantautori, etc – a căror creații au intrat în patrimoniul cultural național. Se întâmplă în arealul cultural bistrițean-năsăudean, maramureșan, moldovean, muntean, bănățean, dobrogean, etc. S-au făcut multe lucruri bune, lucru de netăgăduit, dar avem și foarte mari restanțe la acest capitol. Ca să dau un singur exemplu, cred că forurile administrative și culturale ar trebui să aibă un plus de atenție față de o personalitate precum ce-a a prietenului Aurel Rău, nonagenar, născut pe aceste meleaguri, mai precis la Josenii Bârgăului, „...cel mai important poet în viață al Transilvaniei”, în opinia unuia dintre cei mai buni critici de poezie, anume Gheorghe Grigurcu. Apoi, nu s-a făcut niciun pas, dar niciun pas!, în valorificarea moștenirii blagiene, în sensul că singura casă a lui Lucian Blaga a fost aici, la Bistrița, dar forurile locale, excesiv de obtuze, nu văd ce filon de aur, cultural și turistic, au în față.

Reporter: Ce vă supără în acest moment legat de arealul nostru cultural sau educațional?

Marcel Seserman: Sunt, parte mâhnit, parte înfuriat, de maniera în care este tratată Casa Memorială Andrei Mureșanu. Sunt câțiva oficiali și demnitari ai județului sau orașului (care-și spune, nu-i așa!?, cu o anumită emfază, Orașul Imnului Național) care nu au făcut nimic de câteva luni de zile (de când a ieșit din custodia Bibliotecii Județene George Coșbuc), deși declarativ ei sunt foarte mari patrioți, cu lacrimile gata pregătite demonstrativ, pentru a-i da acestui loc cultural statutul pe care-l merită. Trebuia, într-un timp record, rezolvată această problemă, astfel încât Casa Memorială Andrei Mureșanu să poată intra, pe deplin, în circuitul turistic și cultural românesc. Cine se oprește acum să viziteze acest spațiu, va da de o poartă ferecată, va observa bălăriile ce inundă curtea (cândva frumoasă și îngrijită), altfel spus un loc trist și, pe bună dreptate, se va mira foarte cât dispreț au oficialitățile locale pentru marele om ce s-a născut aici și cu care degrabă voim a ne mândri. Tocmai s-au împlinit, în 2023, 160 de ani de la nașterea acestui mare revoluționar, om de cultură, jurnalist și patriot român autentic și iată ce respect i se arată. Dar, sigur, ce să mai așteptăm de la o clasă politică tâmpă, plină de nulități care se pricepe cel mai bine a vocaliza steril la mulți decibeli, una care și-a însușit o anumită actorie, închinându-se demonstrativ, în văzul tuturor, făcând cruci demonstrative și simulând un patriotism pe care-l percep strict în interes electoral.

Reporter: Un gând pentru cititorii cotidianului nostru!?

Marcel Seserman: Să se străduiască a fi la înălțimea provocărilor contemporane, să fie responsabili ca buni locuitori ai Cetății Bistriței și inspirați în toc ce fac, inclusiv în actul politic adus de acest an în care avem, deopotrivă, alegeri prezidențiale și parlamentare.