Să te comunici pe tine

Scriitorului Cornel Cotuţiu îi place postura de publicist. Ea nu este doar un moment de respiro între scrierile sale în proză, fie nuvele, fie romane, fie antologii etc. Publicistica este pentru Cornel Cotuţiu o raţie zilnică pe care o aşterne pe monitorul calculatorului, hrănindu-şi existenţa, ,,vitaminizându-şi-o”, dându-şi cu părerea sau luând atitudine faţă de ceea ce se petrece în realitatea românească contemporană.

Radiografia societăţii româneşti actuale se face cu o privire critică şi ironică împrumutată de la Ion Luca Caragiale, constatând că ,,esenţele maligne ale vremii sale s-au înţepenit în fibra noastră naţională, sporind, evoluând doar nuanţele, detaliile”.

Nu întâmplător , profesorul Cornel Cotuţiu înlocuieşte după 22 decembrie 1989 portretul lui Nicolae Ceauşescu, din cabinetul său de română, cu cel al lui Ion Luca Caragiale, propunându-le elevilor săi ca ,,Preşedinte de Onoare pe Veci al României”, pe marele dramaturg care ,,a bătut în cuie radiografia societăţii româneşti atât în proză, cât mai ales în dramaturgie”.

Întrucât realitatea românească prezentă oferă zi de zi un spectacol interesant şi volumele de publicistică ale lui Cornel Cotuţiu sporesc numeric.

Articolele sale din cunoscuta rubrică ,,La noi”, din cotidianul ,,Răsunetul” şi cele din ziarul ,,Mesagerul” şi nu numai, constituie conţinutul a două volume, cu acelaşi titlu, ultimul dintre ele apărând la editura ,,Eikon”(Cluj-Napoca) în 2010.

Publicistica unui prozator cunoscut este mai interesantă, mai atractivă deoarece ea este îmbrăcată într-o haină narativă sau descriptivă care ,,trădează” mereu talentul autorului.

În cel de al doilea volum ,,La noi”, subîntitulat ,,adică pretutindeni”, Cornel Cotuţiu procedează antitetic, alternând expunerea aspectelor pozitive din realitatea românească cu cele negative, predominante.

Prezentului mic, întortochiat valoric şi moral, publicistul îi opune chipurile unor ,,rebeli”, monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, Anton Raţiu, colaboratorul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ioan Vălean, simpatizantul PNŢ, toţi trei, deşi trăitori ,,sub vremi” de năpastă comunistă, păstrându-şi verticalitatea morală, rămânând ,,fortăreţe” ale demnităţii.

După capitolul întâi, să-i zicem, de primă parte simbolică a eminescienei ,,Scrisoarea III”, următoarele câteva capitole sunt apropiate ca vehemenţă pamfletară şi pornire satirică de cea de a doua parte a ,,Scrisorii III”. Acum radiografia realităţii româneşti contemporane este făcută fără menajamente. ,,În debaraua unor ani penibili de maimuţăreală democratică”, s-a clădit un ,,stat eşuat” în care cetăţenii lui au ca deviză verbul ,,a fura”, mai degradant chiar şi decât verbul specific epocii comuniste ,,a se descurca”, îndepărtat ca scop de cel ,,a răzbi”, reper comportamental pentru perioada interbelică. Constituţia a ajuns un fel de ,,hârtie igienică”, ,,mama demagogilor e tot timpul gravidă”, au apărut struţocămilele politice, gen C.V.Tudor şi G. Becali, iar din ,,confortul minorităţilor printre măslinele mioritice” se nasc monştri în ,,putreda ciosvârtă iredentistă numită autonomie”. Încântătoare este expunerea de motive a pamfletului ,,De ce eu îl iubesc pe C.V.Tudor”. Eliminând din ,,haznaua cu adulări”a lui C.V. Tudor numele celor doi Ceauşeşti, creaţiile lui imnice sunt un fel de autoelogiu, o expunere deşănţată a ,,egolatriei bolnave” a ,,tribunului”.

Nepăsarea contemporanilor faţă de memoria eroilor din decembrie 1989 este sugerată de descrierea spaţiului unde cei care au îndrăznit atunci, au fost ucişi (,,Eroi, aţi muri din nou?”). Prezentarea topografiei unor străzi din Sibiu (,,La Sibiu, între Sofocle şi igrasie”) este înviorată de evocarea unor personalităţi scriitoriceşti care şi-au purtat pe aici paşii, sau a unor instituţii culturale care şi-au avut sediile în acele locuri.

Se propune şi un fel de igienă lingvistică. Cuvintele ,,obosite”: ,,deosebit”, ,,omagiu”, ,,tovarăş”, ,,patrie”, ,,partiotism” etc., din cauza utilizării lor nefireşti în timpul comunismului sunt programate spre odihnă de ierbar, ,,aşteptând o vreme românească în care rănile trecutului bolşevic se vor fi uitat”.

Publicistul are de multe ori ,,reacţii de arici” în faţa tendinţelor inevitabile ale globalizării, a modelor împrumutate şi acceptate fără discernământ de către compatrioţii săi: halloween-ul, invazia de cuvinte anglo-americane care ,,alimentează pofta de snobism, cosmopolitism şi jargon a parveniţilor peste noapte şi a tineretului bramburit”. Apar şi semne revigorante. În Basarabia ,,se renunţă la prenume slave”, în favoarea celor de origine latină

Reforma învăţământului românesc înseamnă mai mult o maimuţăreală terminologică şi de noi practici pedagogice, o ,,încarcerare în dosare inutile” a unei mari cantităţi de hârtogăreală. Cornel Cotuţiu aşează sub formă de versuri ,,actele” doveditoare ale unei comisii metodice dintr-o şcoală (,,Versuri libere pentru încarcerarea din dosarele inutile”). Citind ,,poezia” lui Cornel Cotuţiu, mai că o cred pe o directoare de şcoală care îmi mărturisea, că atunci când termină de elaborat câte o masivă tranşă de ,,hârtii doveditoare”, pe care i le solicită inspectoratul şcolar, simte că are orgasm .

,,Decorului de mucava al neputinţei, imposturii, mediocrităţii, lenei, ipocriziei, falsităţii, demagogiei cronice care cangrenează România contemporană”, publicistul îi opune dăruirea până la sacrificiu a măicuţelor de la Casa ,,Sf. Iosif” din Odorheiul-Secuiesc, sau se retrage ca un romantic la Anieş, la ,,întâlnirea cu aerul”, cu sinceritatea şi bunătatea oamenilor simpli de aici. Secvenţele de pastel (,,Printre miresmele toamnei”) invadează acum publicistica lui. Hiperbolizarea olfactivă este descrisă cu grandilocvenţă: ,,Peste Ardeal şi Moldova aerul e îngreunat în zilele acestea de capcanele olfactive puse la cale de zacuscă”. Peregrinul prin spaţiile rurale constată că ,,din eresuri au rămas resturi, iar din tradiţii doar mirări...Folclorul a început să fie inventariat, spre muzeificare”.

Multe pagini ale volumului sunt adevărate reportaje (,,La Vâltori”, ,,Drumul laptelui” etc. ) Publicistica conţine uneori nararea unor întâmplări autobiografice (,,Între animale”), se prezintă cronici despre cărţile unor prieteni, pe unii dintre ei Cornel Cotuţiu portretizându-i admirabil: Lucian Valea, Sever Ursa, Ion Moise, Vasile Dâncu, Ioan Ilieş, Horia Bădescu, Teodor Tanco, Mircea Opriţă, Icu Crăciun, Elena M. Cîmpan etc.

Abundă paginile de jurnal în care sunt descrise călătoriile sale europene sau americane. Cornel Cotuţiu este preocupat de soarta românilor din Republica Moldova, din Banatul sârbesc, din Maramureşul istoric, din Ungaria, din Canada , din SUA. Sunt aduşi în prim-plan românii ,,de seamă” din acele locuri, perseverenţi în păstrarea spiritualităţii româneşti, nu de multe ori, în condiţii materiale şi politice nu tocmai favorabile. Ori pe unde trece, publicistul lasă impresia că este bine documentat, dar plăcerile lui sunt ,,detaliile, bizareriile,mirările”. De aceea jurnalele lui de călătorie nu plictisesc, sunt o lectură agreabilă. Nu lipsesc nici schimburile de amabilităţi: un interviu luat autorului de scriitoarea Doina Popa, tritoare în SUA şi Canada, prezentarea volumului ,,Veveriţa de pe Rue Noel” de către Viorica Pop, care descifreaz pertinent simbolistica titlului acestei cărţi: ,,Prin personificare , veveriţa devine un alter ego al curiozităţii umane, o replică liniştitoare la agitaţia oamenilor, din diaspora în primul rând”.

Chiar şi atunci când textul publicistic pare a nu fi interesant, Cornel Cotuţiu îl reanimă prin tehnica ,,finalului salvator”, articolul în cauză se autoiluminează, capătă un sens neaşteptat (,,Deci, Marko Bela, ciocu mic”, ,,Despre Iulia”, ,,Cactusul meloman”).

Prozatorul este conştient că ,,ziaristul e formator de opinie”, adoră acest statut. Mi se pare nedrept cu năsăudenii pe care îi consideră puţin inventivi în texte narative sau poetice, alimentându-se dintr-un trecut literar şi cultural efervescent.

În cazul refuzului înmormântării poetului Ioan Alexandru la Rohia (,,Am strania impresie că s-a săvârşit un fapt împotiva firii, a evidenţei”), motivările propuse trec pe lângă scopul ,,ascuns”al hotărârii, aceea de a mai întări argumentarea neretrocedării mănăstirii Nicula , greco-catolicilor, propietarii ei de drept.

Aprecierea activităţii de îndrumător teatral a trupei pe care o conduce profesoara Camelia Toma, pare a fi o mică prefaţă la descrierea unei repetiţii a unei piese de teatru montate de regizotul Andrei Şerban la Cluj-Napoca (,,Între macabru, obscen, şi imposibilul limitei”), după noi cel mai reuşit text al acestui volum de publicistică.

Fără să vrei, parcurgând paginile cărţii selectezi ziceri, sintagme, spuse, specifice lui Cornel Cotuţiu. Ele te încântă, ,,trădează” sintetic talentul scriitoricesc al celui care le-a scris: ,,una bucată maior”, ,,arşiţă hormonală”, ,,avortoni xeroxaţi”, ,,edituri asmatice”, ,,indigestii corticale”, ,,nu are în tolbă decât liceul” ,,critică de damigeană”, ,,cronică de căprărie”, ,,fardul lingvistic”, ,,cisterna cu fecale imnice”etc.

Textele lui Cornel Cotuţiu nu îţi dau impresia că autorul lor aspiră la postura unui pedagog naţional căruia îi place să dea lecţii tuturor. Articolele sale sunt o amabilă invitaţie pe aleea unor altor puncte de vedere, pe care le accepţi sau nu, dar despre care nu poţi spune că te-au plictisit.