Sănătate şi virtute

         Ţara este gripată moral, economic şi social. Mor zilnic oameni, ucişi de „epidemia” de gripă, dar cei mai mulţi „din alte cauze”, care sunt cunoscute de toţi, mai puţin de către cei care ar trebui să ştie. Spitalele sunt arhipline de bolnavi, o mare parte dintre aceştia fiind externaţi mai bolnavi decât înaintea internării şi este din cauza mizeriei care există în general în aceste unităţi de sănătate publică. Actul medical se face aşa cum îl ştiu majoritatea celor care au avut nefericirea de a se îmbolnăvi. Conştiinţa multora dintre cei chemaţi să-i vindece, acolo unde este posibil, trece prin... buzunar. Dacă în antichitate un medic nu putea să facă mai nimic în afară de a trata unele răni, fracturi, lucsaţii şi de a încerca să împiedice un pacient să se omoare singur sau pe rudele acestuia să-l ucidă printr-un tratament nepotrivit, azi la gradul complex de practicare a medicinii se poate spune că, cu toate rezultatele extraordinare obţinute în domeniu, unii medici de-ai noştri îşi omoară, prin imprudenţă, ei înşişi pacienţii, iar gradul de conştiinţă profesională lasă mult de dorit. Prognoza-cunoaşterea modului probabil în care va evolua boala – a avut o mare importanţă în primele timpuri, întrucât, cel puţin la babiloneni, arată că un medic care greşea risca nu numai să fie judecat, dar chiar să i se scoată ochiul dacă, printr-o oarecare eroare, pacientul său îşi pierdea acel organ. De aceea, nu e de mirare că multe dintre cazurile descrise în unele papirusuri egiptene se termină cu cuvintele „cazul nu poate fi tratat”, situaţie care îl duce pe bolnav pe ultimul său drum, cu toată ofranda oferită lui Esculap.

         A fost necesară apariţia unui mare medic, mare om al antichităţii, Hiporcat din Cos care, pentru a-i conştientiza pe medici, care a elaborat un jurământ ce prevedea unele obligaţii şi reguli pentru aceştia şi familiile lor, un ceremonial fastuos, solemn, unic, dar care azi rămâne închis ermetic în aula în care a fost rostit, fără vreun ecou în activitatea viitoare a multora din marea familie a medicilor. Mă bate gândul rău că Esculap, cu multiplele lui responsabilităţi în funcţia înaltă de zeu al medicinii, i-a oferit lui Hipocrat o delegaţie de autoritate în acest sens, din care cauză medicii nu iau în seamă decizia mai marelui medicinii, jurământul venind de la un muritor ca şi el, îl socot pe acesta un fel de OUG de-a noastră, care poate fi contestată. Ar contesta şi ei acest act care le dă dureri de cap dar n-au cum pentru simplul motiv că Olimpul a devenit un nor de praf cosmic cu zei cu tot, rămânând doar Unul, la care nu îndrăznesc să apeleze, cel puţin până azi. Dar jurăminte depun şi înalţii funcţionari publici, demnitarii, şeful statului, care însă rămân uitate imediat după ce le rostesc. Un simbol fără nicio valoare emoţională, concretă în relaţiile interumane, un act uzual banal şi ipocrit. În lucrarea sa „Corpus hipocraticum”, Hipocrat socotea medicina ca o artă a vindecării pacienţilor: „Viaţa este scurtă, iar arta lungă; ocazia se pierde; experienţa este periculoasă, iar hotărârea grea. Totuşi, trebuie să fim pregătiţi să ne facem nu numai noi datoria, şi bolnavii şi îngrijitorii săi, şi împrejurările exterioare trebuie să coopereze. Iată un model de cooperare ideală dintre factorii care trebuie să concureze la sănătatea oamenilor, la realizarea actului medical, la salvarea bolnavului, lucru care la noi se face aşa cum ştim cu toţii. Conştiinţa profesională a unor medici se opreşte la poarta spitalului, închisă în interiorul jepp-ului pe care va trebui să-l schimbe, că s-a demodat. Mulţi medici, cu jurământul lui Hipocrat sau nu, se duc în lumea largă unde sunt plătiţi la adevărata lor valoare, fără a apela la şpagă. Asistentele medicale proaspete, care ştiu totul sau aproape totul despre viaţă şi mai nimic despre boli şi îngrijirea bolnavilor, fac acelaşi lucru. Sumele uriaşe încasate de la poporul muncitor al chiriaşului de la Cotroceni iau alte căi şi mai puţin cea a sănătăţii. Casele de asigurări de sănătate sunt  adevărate palate în care mişună mii de bugetari cu salarii „stimulatoare”.

         Mi-aduc aminte de compunerea poetei optzeciste Ana Blandiana „Mobile şi calme” în care scria: „Prin faţa mea trec tineri cu gura plină de dinţi şi fete cu păru-n păsări”. Azi, în lumea nouăzecistă a lui Cărtărescu, în care, după cum o spune, „tinerii vor intra prima dată în lumea mea, despre care am spus cândva că are diametrul craniului meu”, o mulţime de tineri bătrâni cu un păr ce nu există, cu gura golită de dinţi pentru că mulţi dintre aceştia, „degustători ai Apocalipsei”, nu au banii ceruţi de medici pentru a le băga în gură nişte dinţi mucava, de acolo venind bolile de nutriţie şi altele, nemaivorbind de aspectul estetic.

         Tablou sumbru, aşa cum este viaţa celor mai mulţi oameni din această ţară nenorocită, aflată la răscruce de vânturi, care ar trebuie să le dea de gândit factorilor amintiţi de Hipocrat, pentru că, dacă în antichitate medicii se ocupau mai mult de sănătatea oamenilor şi mai puţin de bolile lor, azi progresul este invers, făcut superficial şi sub imperiul rutinei, din care cauză suntem poporul cel mai bolnav din Europa. Amintind despre ceea ce scria în acele papirusuri egiptene „cazul nu poate fi tratat” s-ar putea spune că nu există întotdeauna situaţii disperate, există doar oameni pe care anumite situaţii îi duc la disperare. Nu întâmplător în titlul compunerii am amintit de virtuţi, pentru că toate acestea se nasc din defecte, deosebirea dintre ele fiind aceea că virtuţile nu le cultivăm în mod conştient, pe când defectele ni le descoperim, suprinzându-ne într-un mod neplăcut, duşi de val, uitând de ele, prefăcându-ne că nu le avem, acestea având efecte negative asupra noastră, a tuturor. Referitor la corupţia care ne macină viaţa în zilele noastre, am să închei cu spusele marelui filozof Cicero: „Dacă cineva este binevoitor, fără să aştepta o răsplată, bunăvoinţa este gratuită, dacă urmăreşte o răsplată, ea este cumpărată”. Aceasta denumeşte elegant şpaga ca fiind o „răsplată”, precum cea a cetăţenilor noştri pentru „bunăvoinţa” celor care au obligaţia legală, morală, de a oferi într-un mod corect, calificat şi civilizat, serviciile pentru care sunt plătiţi. Totuşi, întreb şi eu, nu dau cu parul: Cazul chiar nu poate fi tratat?