Sângeorz-Băi oglindit în ziarul comunist Ecoul, în primii ani de la apariția acestuia

În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, presa din România a ajuns sub comanda puterii comuniste, care s-a instalat treptat. Schimbarea puterii este semnalată de desfiinţarea majorităţii ziarelor publicate până atunci, în locul cărora apăreau ziarele susţinute în special de partidele de stânga.  Dezvoltarea presei a fost limitată şi de situaţia materială postbelică: inflaţia galopantă, lipsa de hârtie, desfiinţarea sau distrugerea tipografiilor în ultima fază a războiului, precum şi de faptul că a început o „purificare” politică puternică în domeniul presei: ziariştilor care au colaborat cu regimul anterior - sau care au fost învinuiţi de o asemenea colaborare - li se interzice să publice sau sunt obligaţi să scrie sub pseudonime, în unele cazuri sunt condamnaţi la închisoare.

Presa regională a ajuns în scurt timp sub controlul puterii comuniste. Un instrument esenţial al subordonării politice a presei a fost organizarea cenzurii. Până în ianuarie 1946 controlul a fost asigurat de cenzura militară condusă de către sovietici. Ulterior s-a înfiinţat în cadrul Ministerului Comunicaţiilor instituţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, care pe parcursul celor aproape trei decenii de existenţă şi-a perfecţionat continuu structura organizaţională şi, colaborând cu birourile de presă ale comitetelor de partid judeţene şi ulterior regionale, a elaborat prevederile cenzurii de presă. În acelaşi timp, prezenţa la conducerea publicaţiilor de limbă maghiară a ziariştilor rămaşi după epurări şi angajaţi politic a făcut posibilă introducerea cenzurii interne în cadrul redacţiilor.

Odată cu ajungerea la putere a lui Nicolae Ceauşescu în 1965, datorită simulării liberalismului. Liberalizarea iniţială ia sfârşit în 1971, odată cu elaborarea tezelor din iulie, care conţin noile directive ale ideologiei. În spiritul acestor teze este emisă Legea presei din 1974, conform căreia presa din România trebuie să contribuie în mod permanent la realizarea politicii Partidului Comunist Român.

Un aspect destul de important în presa de la acea vreme l-a reprezentat limba de lemn, care a atins apogeul în timpul „tovarășului”. Chiar și știrile trebuiau să fie scrise după o anumită grilă și într-un limbaj specific. Limba de lemn s-a constituit mai ales în timpul regimurilor totalitare. Utilizarea limbii de lemn a reprezentat în perioada comunistă dezinformarea cetățenilor și ocolirea adevărului. Acest fenomen de manipulare se simțea în mentalitatea omului de rând, a muncitorului ce utiliza adesea sloganul: „noi muncim, nu gândim”.

Existau ziare și reviste centrale, pentru diferite categorii de cititori, care de obicei se ocupau de propaganda politică, publicau diverse documente de partid și comunicate oficiale. În general, presa folosea cam același limbaj, cu deosebiri în funcție de profilul publicației. În fiecare județ existau apoi ziarele județene, organe deopotrivă ale comitetelor județene de partid și ale consiliilor populare județene. Numele acestora reflectau „culoarea” regimului: Făclia (Cluj), Drapelul (Timișoara), Flacăra Iașului (Iași), Ecoul (Bistriţa) etc. Atmosfera din redacțiile comuniste era una apăsătoare, constrânsă de stricta supraveghere a unicului partid[1].

Odată cu împărţirea teritorial-administrativă din februarie 1968 şi a reapariției judeţelor tradiţionale în România, apare şi ziarul Ecoul, organ al Comitetului Judeţean Bistriţa-Năsăud al Partidului Comunist Român (P.C.R.) şi al Consiliului Popular Judeţean, cu tematică specifică presei politice comuniste[2]. Încă din primele numere ale apariției sale, colectivul redacţional a adresat un mesaj intitulat Către cititorii noştri în care se solicita sprijinul multilateral şi activ, cu încredinţarea fermă că numai legătura perpetuă şi nemijlocită cu publicul căruia îi este destinat, poate să asigure unui organ de presă şi, în primul rând, unui organ al presei comuniste, vitalitatea şi substanţa, forţa stimulatoare şi capacitatea de a pătrunde în cele mai arzătoare probleme ale zilei[3]. Erau prezentate liniile directoare, potrivit îndrumărilor forurilor conducătoare comuniste:

- pornirea la drum cu hotărârea de a institui un fecund climat de comunicare[4] între cititori şi colectivul redacţional;

- situarea cât mai aproape de pulsul viu al realităţii imediate, mereu în inima lucrurilor[5];

- apelul către cititori în a veni în sprijinul redactorilor, sesizând şi semnalând cu promptitudine chestiunile cele mai acute, eventualele dificultăţi, anomalii sau fenomene reprobabile, persistente în viaţa socială, pentru a fi rezolvate cu operativitate[6];

- oferta ca paginile ziarului să fie o tribună de exprimare a opiniilor în probleme economice şi sociale, culturale şi cetăţeneşti, de învăţământ sau sportive[7];

- instituirea unei rubrici speciale destinate răspunsurilor către cititori, cu caracter permanent (Poşta redacţiei)[8].

Colectivul redacţional a revenit cu un editorial intitulat Imn în cuvinte simple, dedicat partidului, menţinându-şi acelaşi stil, de a aduce osanale partidului iubit:

Acest partid al conştiinţei de sine a unui popor.

Acest partid al împlinirilor noastre de azi şi de mâine, al ascensiunilor pe verticalele timpului.

Acest partid al unei istorii a pământului românesc în care dorm sub ierburi Ştefan cel Mare, Horia, Iancu, Bălcescu.

Acest partid al nobleței şi demnităţii umane.

Acest partid al marilor cote arhitectonice, al metaforelor în beton, al celor mai îndrăzneţe planuri.

Acest partid pentru care nouăsprezece milioane de inimi.

Acest partid al spaţiilor carpato-dunărene, în care imaginile socialismului trăiesc în schiţe de blocuri, în coloanele şi retortele uzinelor, în laboratoarele unde se făuresc valenţele pasiunii.

Acest partid pentru care cresc florile dragostei şi recunoştinţei.

Acest partid viguros al cărui nume îl scriem cu titlu de poem în fruntea ţării, e viitorul nostru:Partidul Comunist Român[9].

Încă din primii ani de apariţie a ziarului Ecoul, Sângeorz-Băi era prezentat cu realizările și nerealizările din toate domeniile: politic, economic, social, cultural, învăţământ. Articolele care au fost scrise de redactori ai ziarului, precum Dumitru Andraşoni, Titus Zăgreanu, Mihai Prodan, Grigore Cociş, Virgil Rusu, Ion Moise, se refereau la activitatea unor personaje de seamă locale. Găsim printre colaboratorii ziarului (corespondenţi locali din Sângeorz-Băi) pe profesorii Ioan Zăgrean şi Ioan Mihail Popa.

În anul când s-a aniversat cea de-a XXIV-a aniversare a eliberării patriei de sub jugul fascist, în Sângeorz-Băi a fost organizat un miting a cărui atmosferă a fost plină de entuziasm şi ataşament profund faţă de politica P.C.R.[10]. Mitingul a fost deschis de tovarăşul Traian Istrate, secretar al Comitetului orășenesc de partid, preşedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular orăşenesc provizoriu, care în cuvântul său a relevat însemnătatea zilei de 23 august şi succesele obţinute în muncă de oamenii muncii din localitate[11].

Profesorul Ioan Zăgrean, directorul Liceului din Sângeorz-Băi, scria într-un articol trimis ziarului că îl bucura întotdeauna prezenţa în mijlocul lor a conducătorilor de partid şi de stat. Ca profesor, constata cu satisfacţie că partidul şi statul au acordat o atenţie deosebită unei dezvoltări ample a învăţământului de toate gradele[12]. Considera că toate acestea constituiau o expresie elocventă a grijii şi preocupării partidului şi statului pentru înflorirea continuă a culturii noastre naţionale[13]. Mai menţiona că a studiat cu atenţie documentele elaborate la plenara Comitetului Central al P.C.R. şi ale sesiunii Marii Adunări Naţionale (M.A.N.) în care s-au exprimat cu o consecventă continuitate politică dusă neabătut de partidul comunist, de guvernul ţării, pentru  întărirea  prieteniei  frăţeşti  dintre ţările socialiste, pentru consolidarea sistemului socialist mondial, pentru asigurarea coeziunii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale[14]. La sfârşitul articolului îşi afirma hotărârea ca prin munca de fiecare zi să contribuie alături de toţi oamenii muncii din patria noastră la noi şi noi succese în dezvoltarea necontenită a patriei pe drumul socialismului[15].

Într-un articol intitulat Spre încă o treaptă, spre noi împliniri,  profesorul Ioan Mihail Popa aduce un elogiu tuturor realizărilor partidului, în care făcea cunoscut că patria noastră respiră, prin bogate realizări ale unui sfert de veac de libertate, hărnicie şi îndrăzneţe, dar legitime năzuinţe. Patria respiră prin nesfârşita coloană a împlinirilor. Se adânceşte democraţia noastră socialistă. Oamenii sunt chemați să gândească şi să hotărască destinele ţării. Inima şi mintea lor pulsează în emoţionantă unitate în jurul P.C.R., iată de ce, nimic nu poate opri acest fluviu măreţ care a intrat definitiv în vadul istoriei, impunându-se prin uimitoare prezenţă. Conştiinţa socialistă, astfel zămislită, devine prometeică forţă pentru împlinirile care ne cheamă…

Tezele şi Proiectul de directive puse în dezbatere în vederea Congresului al X-lea al P.C.R. ne înarmează cu noile tării ale procesului de materializare a năzuinţelor. Sevele gândirii şi ale aportului colectiv urcă, ele ne învaţă să sesizăm noi profunzimi, să găsim noi puteri de dăruire pentru împlinirea măreţelor chemări. Directivele ne vor duce mai departe spre noile realizări ale bunăstării, fericirii şi demnităţii tuturor membrilor societăţii noastre…[16].

În aceşti ani s-au organizat alegeri pentru deputaţi în M.A.N., organizându-se adunări în toată ţara.  O asemenea adunare a fost organizată şi în Sângeorz-Băi în sala mare a Casei de cultură. La această adunare au participat peste 700 de cetăţeni pentru desemnarea unui candidat al Frontului Unităţii Socialiste (F.U.S.) pentru alegerile pentru M.A.N. de la 2 martie 1969. La această adunare s-a propus şi s-a votat ca Traian Gârba să fie candidatul pentru această circumscripţie. În susţinerea celor propuse şi votate au luat cuvântul: Ioan Zăgreanu, directorul Liceului din Sângeorz-Băi, Simion Ilişuan, muncitor C.F.R. din        Ilva-Mică, Grigore Roman, ţăran muncitor din Leşu, Simion Hangan, directorul Întreprinderii balneare din Sângeorz-Băi, Traian Rusca, ţăran din Sângeorz-Băi, Igor Bădaşcu, directorul Întreprinderii miniere Rodna, Timofte Pop, ţăran din Ilva Mare şi alţii[17]. Vorbitorii şi-au exprimat dragostea profundă faţă de partid şi s-au angajat să întâmpine cu rezultate deosebite în muncă a 25-a aniversare a eliberării patriei şi al X-lea Congres al partidului[18].

Titus Zăgreanu, unul din redactorii ziarului, a publicat articolul Tinereţea unui oraş de pe Someş, dedicat oraşului Sângeorz-Băi, articol împărţit în trei subtitluri: File de istorie, Ev nou la Sângeorz-Băi şi Perspective luminoase[19].

În primul subtitlu, după ce face a scurtă trecere în revistă a primelor menţinui istorice despre localitate, precizează că între cele două războaie mondiale Sângeorzul cunoştea în perioada sezonului balnear, o afluenţă mare de bogătaşi care veneau aici pentru distracţii decât pentru tratament. Contrastul dintre viaţa de huzur a celor veniţi „la băi” şi mizeria în care trăia populaţia locală era frapant. Ţăranii din Sângeorz-Băi, ca Hâruţa Alexandru, Ioan Pop, Marica Paramon, Marius Costan şi mulţi alţii, cutreierau ţara cu căruțele pentru a vinde apa minerală administrată de comună[20]. 

Trecând la al doilea subtitlu, menţionează ca a trecut un sfert de veac de când s-a instalat viaţa şi pe aceste meleaguri, datorită transformărilor complexe petrecute sub conducerea înţeleaptă a partidului[21]. Prezenta date despre devenirea Sângeorzului ca oraş (1961), despre existenţa în localitate a unui liceu cu internat, a unui cămin de zi şi a grădiniţelor cu program redus. Scria că străzile lui au fost asfaltate şi pavate, s-a introdus curentul electric şi parţial canalizarea.

A treia parte a articolului, având o întindere mai mare, scotea în evidenţă grija părintească a partidului şi guvernului faţă de oamenii muncii[22]. Era menţionată staţiunea Sângeorz-Băi care era vestită în ţară şi peste hotare, perspectivele ei de dezvoltare prin construcţia a două noi pavilioane balneare cu o capacitate de 1500 locuri.

Toate aceste măsuri de dezvoltare a localităţii, menţionează autorul, au fost luate de regimul comunist care făcea să înflorească necontenit şi să dea o faimă şi mai strălucitoare Sângeorzului[23].

În articolul Gânduri pe schele, redactorul Mihai Prodan scria că anul 1968 avea pentru Sângeorz-Băi semnificaţia începutului. Sângeorz-Băi a devenit un oraş-şantier prin construcţia celor două complexe hoteliere, unul de 600 de locuri, iar celălalt de 900 de locuri[24].

În anul 1972, anul conferinţei naţionale a partidului, trebuia să fie desemnat un delegat care să reprezinte Sângeorzul. Deoarece Sângeorzul era în plin şantier, a fost ales un constructor care să fie reprezentantul la conferinţă şi anume maistrul constructor Ştefan Măgureanu. Pentru a scoate în evidenţă meritele acestui maistru, acelaşi redactor, Mihai Prodan, i-a dedicat articolul Ştefan Măgureanu şi semnăturile sale din beton[25]. Îi era luat un interviu tânărului maistru care era şi secretarul organizaţiei de partid de pe şantierul de construcţii, din care redăm următorul dialog:

- Ce-i atrage pe oameni pe şantiere?

- Nu cred să fie nişte criterii generale. E mult până începi să simţi pulsul şantierului, oamenii lângă care munceşti. Îţi place meseria şi astfel rămâi legat de şantier. Şi dragostea devine tot mai bogată cu timpul. Avem, aici la Sângeorz-Băi, mulţi oameni cu conştiinţă de sine, care se identifică până la dăruire cu chemarea partidului de a edifica pe pământul generos al patriei, socialismul…[26].

Încheia articolul spunând că Ştefan Măgureanu este omul care ştie să înalţe nu numai edifici, ci şi destine… Cu aceste gânduri va merge maistrul Măgureanu la conferinţa națională a partidului, unde va reprezenta pe cei ce edifică noua înfăţişare a oraşului Sângeorz-Băi[27].

După participarea la conferinţa naţională a P.C.R., maistrul Ştefan Măgureanu a fost invitatul unui detaşament de pionieri din clasa a V-a, a şcolii din localitate. Cu această ocazie invitatul le-a vorbit despre importanţa deosebită a lucrărilor forumului comuniştilor români, despre istoricele hotărâri adoptate, despre perspectivele luminoase ce se deschid în faţa întregii noastre naţiuni[28]. Prin cuvinte calde care au făcut să vibreze sufletele pionierilor, i-a făcut pe aceştia să trăiască momente de adevărată satisfacţie, de mulţumire şi mândrie naţională faţă de care ne înconjoară partidul comunist[29].

În încheierea acestei manifestări, colectivul de pionieri, ca simbol al dragostei, recunoştinţei şi ataşamentului pentru cauza P.C.R., au înmânat oaspetelui drag cravata roşie de pionier, tivită cu tricolorul Românie socialiste[30].

Alte articole ce au apărut în Ecoul, în ceea ce priveşte Sângeorzul-Băi, au fost dedicate vieţii spirituale a localităţii. Dumitru Andraşoni, al redactor al ziarul întreprins o anchetă privind activitatea cultural-artistică în Sângeorz-Băi, în urma căreia a rezultat articolul intitulat Culoarea cenuşie a lipsei de activitate[31]. Itinerariul anchetei a început de la o discuţie cu tovarăşul Traian Istrate, secretarul Comitetului orăşenesc de partid şi preşedinte al Consiliului popular provizoriu[32], care remarca că se fac eforturi susţinute. Erau nemulţumiri în ceea ce priveşte activitatea cultural-artistică desfăşurată în staţiune care se datora indiferenţei directorului Casei de cultură, Ştefan Varodi, care îşi reducea munca doar la activitatea de club. S-a stat de vorbă cu cei veniţi în staţiune care şi-au exprimat nemulţumirea faţă de lipsa de activitate spirituală din staţiune. În încheierea articolului, autorul menţiona că era necesar să se ia toate măsurile de îndreptare a situaţiei, ca activitatea cultural-artistică să revină pe făgaşul normal[33].

Mihai Prodan este alt redactor al ziarului care s-a ocupat de viaţa spirituală a oraşului Sângeorz-Băi, intitulându-şi chiar aşa articolul: Vârsta spirituală a unui oraş[34]. Acesta menţiona că agenda culturală a oraşului nu era săracă. Au prezentat spectacole formaţii artistice din Cluj, Iaşi, Suceava, Baia-Mare, Arad, personalităţi de seamă ale vieţii ştiinţifice, culturale au ţinut expuneri pe diverse teme. A stat de vorbă cu mulţi interlocutori care au scos în relief următoarele:

- Situaţia actuală e o consecinţă directă a anilor când formarea spirituală a concetăţenilor mei a cam fost lăsată la voia întâmplării. Omul nu şi-a format încă deprinderea de a frecventa o sală de spectacol sau, şi mai mult, nu  este  pregătit  pentru  a  recepta  actul artistic de la un anumit grad de dificultate în sus. Ar fi de un  real  folos  dacă oamenii ar fi ajutaţi mai mult să cunoască conţinutul unui spectacol, să-l înţeleagă (medicul Teodor Românu, vechi animator al vieţii culturale locale)[35];

- De obicei, pentru a motiva aceste absenţe, ni se serveşte scuza lipsei de aderenţă a publicului la astfel de spectacole (un localnic)[36];

- Mă aşteptam să găsesc aici un loc unde cultura este la ea acasă. Am rămas neplăcut surprins de tăcerea spirituală a casei de cultură, şi nu numai a ei. Ar fi fost posibil ca la Sângeorz-Băi să se organizeze cicluri de iniţiere muzicală, simpozioane, şezători literare, seri distractive, etc. (un oaspete venit în staţiune)[37];

- De cele mai multe ori spaţiul cultural individual poate fi identificat cu perimetrul camerei de televizor. Este necesară trezirea interesului maselor largi pentru diferitele genuri de artă. Casa orăşenească de cultură are unele iniţiative lăudabile. Au fost organizate unele manifestări care s-au bucurat de succes. Expuneri privind istoricul oraşului, concurs pe teme de literatură, muzică uşoară şi populară, au fost doar câteva dintre ele. În organizarea şi desfăşurarea lor şi-au adus aportul mulţi intelectuali care muncesc cu dăruire pe acest tărâm. Nu ne vom opri, însă, aici. Baza materială, forţe locale pricepute avem. Este necesar ca la elaborarea nemijlocită a politicii culturale să atragem cât mai mulţi oameni de diferite vârste şi profesii. Consultările (nu ocazionale), discuţiile (dar nu numai în şedinţe) trebuie să intre în practica stilului nostru de muncă (Traian Istrate, primarul oraşului)[38];

- Socot că nu numai Casa de cultură trebuie să se ocupe de educaţia lor (În Sângeorz erau mulţi elevi, s.n.). de problemele acestea, foarte delicate, ar trebui să ne ocupăm mai îndeaproape. Aş sugera iniţierea unor matinee pentru elevi, alcătuite din piesele reprezentative ale repertoriului clasic românesc şi universal, cuprinse în programa de învăţământ. Asemenea acţiuni i-ar apropia pe elevi de teatru, ajutându-i să înţeleagă mai bine mesajul cuprins în opere de artă. În şcoli există o activitate organizată, dar lipseşte baza materială. Avem la liceu, spre exemplu, televizor, pick-up, aparat de radio, dar ce folos dacă ele sunt acum defecte[39] (Alexandru Cocean, directorul liceului).

Redactorul ziarului a mai avut discuţii cu Gheorghe Lup, directorul Casei de cultură, Vasile Ilişiu, metodist, cu profesorii Ioan Mihail Popa şi Nicolae Vânătoru care au scos în evidenţă faptul că sunt conştienţi de situaţia în care se află viaţa culturală a oraşului[40].

Am încercat să scot în evidenţă modul cum se făcea presă în judeţul nostru, cum era reliefată realitatea sângeorzană, menţinându-se în tiparul emisiunile de propagandă, dezinformarea prin non-informare, manipularea prin repetiţie şi monopol, textul fără informaţie, toate au fost atent coordonate sub umbrela aparatului de propagandă comunistă prin care se încerca manipularea crasă a românilor, metode cu care comuniştii încercau să ne spele minţile.