Scâncetul ierbii

Cu scâncet verde,
biruitoarea iarbă.
Iar primăvară.

În amintirea anilor când eram la catedră și stabileam împreună cu elevii mei indicii spațiali și cei temporali din textele literare narative, voi menționa de data aceasta succint: la Malin, sâmbătă 7 aprilie 2019.
Îmi pregăteam parii, aracii, cum s-ar zice mai elevat, pentru fasolea urcătoare și pentru viitoarele roșii. Soarele dulce își strecura razele blânde printre crengile corcodușului sub care efectuam ascuțirea aracilor.
Vremea secetoasă nu prea a favorizat anul acesta renașterea ierbii. După terminarea lucrării m-am așezat pe spate sub corcoduș, deși știam o constatare din popor, că nu este recomandabil să dormi pe pământ, în lunile care în denumirea lor au consoana ,,r”. Am stat așa mai multe minute. Auzeam parcă scâncetul mocnit al ierbii care încerca să refacă încă o dată covorul verde de sub șirul de pruni. Cum ar fi spus poetul Ion Gheorghe ,,sunau picioarele” firelor cotropitoare de iarbă ( poemul ,,Vine iarba”). Încă o dată cădeam în transa ,,exercițiilor de nemurire”, cum o mai numeam eu această stare de comuniune deplină cu natura.
Versul eminescian, ,,Ș-ai s-auzi cum iarba crește.” (,,În zadar în colbul școlii”) devenise în acele momente pentru mine un balansoar imaginar în care mă legănam și mă simțeam bine. Îmi era milă de firele de iarbă, mă înduioșau sforțările lor de a-și înălța afirmarea. Dacă aș fi fost un vrăjitor aș fi adus întâi ploaia, apoi soarele și iarba și-at fi recucerit în curând teritoriile pierdute în timpul iernii.