SCRIITORII MIRCEA ZACIU SI CORNEL COTUŢIU INTR-O CONFRUNTARE INEDITĂ PE ARENELE FILOLOLGIEI CLUJENE

Puţini dintre cititorii noştri, cunosc faptul că între cei doi remarcabili scriitori, Cornel Cotuţiu (n.februarie 1945),domiciliat în Beclean Şi Mircea Zaciu(n.la 27 august 1928- la Oradea,d.21 martie 2000 la Cluj).
Amândoi scriitorii despre care vorbim sunt absolvenţi ai filologiei clujene. Dacă Cornel Cotuţiu şi-a urmat destinul, fiind profesor de limba şi literatura română, profesie pe care o practică şi azi după pensionare în oraşul său natal(Beclean pe Someş), Mirea Zaciu a terminat filologia la Universitatea „Babeş Bolyai” în 1962, ajungând profesor universitar, doctor în litere, în acelaşi timp eseist, prozator şi poet, coordonator al Dicţionarului scriitorilor români, alături de Marian Papahagi şi Aurel Sasu.
Mircea Zaciu este şi autorul unui jurnal intim în 4 volume editat în 1995, menţionând faptul că în volumul I din Jurnal, el se află într-o „inspecţie la Beclean, pe o ploaie urîtă, occayie cu caredeslu;im adev[rata faţă a Becleanului anilor 60, lucru ce ar putea să fie folosit într-o viitoare Monografie despre oamenii şi faptele lor în aceşti ani. „ Vreme întîrziată, nu-s semne de primăvară. C. (Cornel Cotuţiu) profesorul inspectat, e un băiat bun, cuminte, poate şi talentat, mi-a fost student şi am avut atunci un incident ne plăcut(printre puţinile): fiind decan, trebuia să exmatriculez un grup de studenţi care au provocat un scandal cu spargeri şi pagube la cămin. Am aflat apoi că C. a mers învăţător şi şi-a reluat abia târziu studiile, la f.f., încît mi-a părut rău de acel episod şi am şi acum faţă de el o „ mauvaise consecince”, cu toate că el n-a pomenit niciodată nimic despre întîmplare. Cînd i-a apărut prima carte, mi-a trimis-o cu dedicaţie, poate şi în intenţia secretă a unei revanşe. Acum, la grad, mi se descoperă şi ca un excelent profesor”, Dar visul spre profesorat al lui Cornel Cotuţiu a fost blocat brutal de marele profesor Mircea Zaciu. Vreau să spun, spre profesoratul univesitar şi academic. Cornel Cotuţiu a dovedit că poate fi un excelent profesor, dar acest lucru în învăţământul gimnazial şi liceal pe care l-a practicat în cei peste 42 de ani petrecuţi în şcoală. Visul său de a ajunge un excelent profesor universitar, aşa după cum aţi văzut s-a oprit pe arenele filologiei clujene, Mircea Zaciu regretându-şi cu întârziere acel gest, care a schimbat viitorul unui om, care s-a dovedit în ciuda celor întâmplate excelent prin vocaţia sa de scriitor, dar şi de profesorde Cornel dovedindu-i universitarului clujean că el putea deveni şi un excelent filolog, poate chiar decan sau alt grad universitar sau academic.
Urmare a meritelor sale, pe lângă faptul că el a devenit scriitor, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România, fiind şi medaliat cu „Ordinul Meritul Cultural” categoria A, în grad de cavaler, acordat în anul 2004 de Preşedinţia României.
Din „Jurnalul” lui Mircea Zaciu, care ne descrie Becleanul anilor 60, care „a fost un mare centru agricol într-o zonă foarte bogată, pe moşiile unor mari propietari unguri, în frunte cu familia Beihlen, care ar fi originară chiar de aici. Bethlenii au avut un castel baroc, cu un mare parc englezesc, acareturi ş.a.Alte familii , mai mici, aveau şi ele conace în jur. Nimic n-a mai rămas. Într-un fost conac e acum o tâmplărie. În altul, depozit. Castelul mare, baroc, desfigurat la propriu,după ce a fost devastat în interior, e acum şcoală agricolă,dar înainte fusese sediu C.A.P .Zugrăvit pe dinafară, pare acum o babă sulemenită. Parcul e hăicuit şi el. Satul, de nerecunoscut. În mijlocul lui a fost trântit un laminor, intrat în funcţiune abia din toamnă,fiindcă îi lipseau nişte piese suedeze, pe care nordicii nu mai vroiau să le livreze. S-au înlocuit în cele din urmă cu piese indigene, fabricate aproximativ, laminorul merge şi el aproximativ. Ţăranii din jur şi-au abandonat gospodăriile şi lucrează la fabrică. Femeile la una de covoare şi mochete. Rezultatul e că de la 6 dimineaţa văd o imensă coadă la unica brutărie, unde se dau două pîini mici de căciulă. Toţi foştii ţărani din împrejurime cumpără aici pâinea cea de toate zilele. Pe străzi ,noroi clisos,elevi, ucenici, muncitori vin puhoi la orele de dimineaţă. Mai târziu, aceiaşi populează restaurantul, cofetăria, „barul” şi magazinul general „super” unde aerul miroase a muced. C. e cunoscut de toată lumea, fiind profesor la „seral”. Vînzători, ucenici, serveuze, i-au fost sau îi sunt încă elevi. Şcoala e găzduită într-un local impropriu, la origine fosta „cazină” locală, grofească, căreia i s-a u adăugat pe parcurs două aripi grosolan zidite. In interior, se mai recunosc sobele vechi, cu cable elegante şi grilaje de metal la la guri, din zestrea fostei clădiri, dar şi ele au fost date cu un soi de baiţ care le-a desfigurat. Săli de clase urîte, peste tot miroase a transpiraţie şi nespălare: tîrgul nu prea are apă, de apă caldă nici nu poate fi vorba. Există un „cabinet multifuncţional” unde asist la o oră cu seraliştii. Băieţi şi fete veniţi de la muncă, figuri obosite, nu prea prietenoase, nici binedispuse, unii avînd mutre primitive şi destul de pocite. Fac totuşi efortul să înţeleagă ce e aia „pleonasm”, dar abia citesc,, aproape silabisînd, exemplele date de retroproiector, bătute totuşi la maşină. Celelalte lecţii, mai reuşite, dar copiii au un aer famelic. Liceu industrial, cu profil metalurgic. Dar localul e al unei şcoli generale, clădirea nouă pentru liceu tot întîrzie, clasele mari sunt deci tolerate şi împinse exclusiv după masă şi seara, cînd curentul e aşa de slab şi ezitant, cu pîlpîiri continue, încît copiii abia văd să scrie. Facem şi analiza, apoi susţinerea lucrării de grad. La ultima vin şi colegii lui C.,aproape toată cancelaria. Unii au un aspect semi-rural, cîte o dăscăliţă are unghiile date cu ojă ţipătoare, contrastînd cu vestimentaţia de navetistă: pantaloni matlasaţi, pufoaice, bocanci. Stau prin comunele din jur, vin cu ce apucă la şcoală . După, masă comună la un restaurant zis de” lux”, cu mese murdare şi miros stătut de ulei rînced şi fum de ţigară. Într-un „separeu”, avem masă pregătită cu gustări şi fripturi. Limbile se dezleagă, oamenii sunt dornici să ne vadă, să întrebe, ne consideră ca nişte extra-tereştri. Mesenii sunt oameni aşezaţi, simpli, aproape rurali în tot ce fac, spun şi gîndesc au un aer de resemnat de belferi care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă decît şi să fie lăsaţi în pace. Tîrziu, ne despărţim cu un sentiment de jenă. Plouă mereu şi afară e numai o apă şi noroaie triste, suntem conduşi la carene-a fost rezervat, camere de oaspeţi pentru industria locală, într-un bloc nou.Cloriferul e rece. Dîrdîi de frig, adorm greu. Dimineaţă mă trezesc cu o senzaţie de înstrăinare: camera sordită,vopsită urît , cu modele pe pereţi, dungi şi romburi, mobilată ca-n piesele proaste, avînd pregătite pe masă căni şi pahare, ca pentru un mic festin. Am deodată sentimentul unei derute, mă întreb cum m-aş să trebuiască să trăiesc pentru restul vieţii într-un asemenea decor. Să nu mai am casa mea. O eventaulitate. Acum, aici, nu-mi dă frisoane, fiindcă ştiu că în curînd o maşină mă va duce acasă, unde reintru în lumea mea. Dar dacă o deportare, un exil, ce ştiu eu ce răsturnări sociale m-ar pune în situaţia de a locui aşa? Strictul necesar pentru a vegeta. Casele celor ce au trăit, după Canal, în Bărăgan. Sau într-un viitor gulag… Mai facem cîţiva paşi prin tîrg. Rebreanu l-a evocat de vreo două ori. Aleea gării, acum însă desfigurată şi ea. La gară chioşcul cu presa închis. Nu găsim nici în „centru” vreo revistă. În fostul local al băncii „Albina”, opulent, e acum sediul „politico-administrativ”partid, primărie. Trec oameni necăjiţi cu cîte o pîine pricăjită sub braţ. La magazin însă caşcaval, produs local, cumpăr o roată. Plecăm”.
După părăsirea micului orăşel, din cartea lui Cornel Cotuţiu „Pompa cu iluzii”(Ed. Eikon”, Cluj-Napoca, 2008) şi plecarea spre Cluj a lui Mircea Zaciu, cu un prieten al său, desprindem faptul c[ acesta revine acesta revine asupra acelui moment din viaţa sa , dezvăluind că atunci : „Când C. şi-a susţinut inspecţia de grad didactic I, la (atunci) Liceul Metalurgic Beclean, în comisia ministerială desemnată pentru acest moment, universitarul Mircea Zaciu – fostul decan al filologiei clujene în 1965 – a ţinut să fie desemnat preşedinte.
Totul s-a terminat cu bine, iar înainte de a intra în maşină, care îl ducea la Cluj, acum, venerabilul Mircea Zaciu a întins lui C. , o carte tocmai apărută „Cu cărţile pe masă” – pe a cărei foaie de titlu găsea următoarea dedicaţie : „Lui Cornel Cotuţiu, în speranţa că timpul va fi şters o vină veche a mea( pe care, cel dintâi, eu nu mi-o port ierta) şi cu bucuria de a-l fi regăsi t , după ani, scriitor şi coleg, Mircea Zaciu, Beclean, 12 III 1982”. Da, timpul a şters, cât a şters. Însă victima a trebuit să-şi mute destinul pe altă albie(de rezervă…) ursită la naştere.
Corect: După satisfacerea integrală a stagiului militar, C. s-a întors la Cluj, fiind primit în anul II al facultăţii de filologie de la Institutul Pedagogic de 3 ani, curs de zi. Iar la terminarea institutului s-a înscris fără frecvenţă(1968) la facultatea de unde fusese exmatriculat, pentru continuarea studiilor , în vederea obţinerii categoriei de profesor I.
Iată cum o decizie pripită, fără discernământ, a schimbat destinul unui om, în cazul nostru profesorul şi scriitorul Cornel Cotuţiu, remarcabil şi într-un caz şi în altul, pe deasupra Mircea Zaciu ne oferă pagini inedite despre Becleanul anilor 60 într-o descriere remarcabilă a unui remarcabil scriitor.