60 de ani de la interzicerea Bisericii Greco-Catolice

P.S. Ioan Suciu – în două evocări literare

Pe lângă romanul-document al lui Ion Gavrilă Ogoranu, episcopului Ioan Suciu i s-au închinat şi câteva remarcabile pagini de literatură (Editura Buna Vestire din Blaj a reeditat aproape toate cărţile P.S. Suciu, într-o loială competiţie cu Editura Viaţa Creştină din Cluj). Au apărut câteva monografii şi reconstituiri biografice semnate de Pr. Prof. Aurel Hancu, Victoria Man-Nicolae şi Mia Pădurean. S-au publicat şi două interesante volume de mărturii şi aduceri aminte ale celor care l-au cunoscut: P.S. Ioan Suciu - Flacără pe altarul iubirii şi Episcopul Ioan Suciu, martir al Bisericii şi erou naţional.

Dintre paginile de literatură se impune evocarea literară a lui Mircea Zaciu (1928-2000), intitulată Vlădicul cel tânăr, pe care am reprodus-o în vol. Blajul – o istorie în texte alese, Editura Demiurg, 1993. Mircea Zaciu reputat profesor universitar la filologia clujeană, critic şi istoric literar şi-a petrecut copilăria şi anii studiilor liceale la Oradea. Ultimii ani de liceu îi prilejuiesc apropierea de Vlădicul cel tânăr ce i-a luminat adolescenţa: „A fost poate singurul Om în care eu am citit nemijlocit sfinţenia.”

Familia Zaciu cu „tradiţii de ţărani şi învăţători crescuţi în credinţa greco-catolică din neam în neam, tari în această credinţă şi fideli sprijinitori ai Bisericii noastre unite cu Roma”, se afla în relaţii mai vechi şi apropiate cu Preasfinţiţii Frenţiu şi Aftenie, cu monseniorul Aloisie Tăutu, iar după 1945 cu Vlădicul tânăr Ioan. Din apropierea aceasta s-a născut intenţia familiei de a-l trimite pe tânărul licean la Roma, la Colegiul De propaganda fide. Intenţie nerealizată pentru că anii de după 1946, au spulberat acest vis, dar în răstimpul dintre ultimul an de liceu şi bacalaureat – pe care Zaciu îl numeşte „răgaz istoric şi sufletesc cum puţine a trăit mai apoi” a avut bucuria rară de a fi o vreme în preajma Vlădicului Ioan, dornic să aibă în preajmă câţiva fii din familiile apropiate Bisericii, spre a le consolida credinţa şi a le îndruma paşii tinereţii. Cărţile sale Tinereţe şi Eroism sunt o mărturie în acest sens. Îi îndemna şi pe aceşti tineri să scrie la revistele religioase pe care le edita.

Mircea Zaciu mărturiseşte că din acest îndemn s-au născut „filele sale dintâi” (Sfântă Euharistie, Regele Mihai, Ferdinand cel loial), publicate în Almanahul tineretului de la Oradea, din 1947 „ultimul apărut înaintea suprimării Bisericii şi a martiriului capilor ei nemuritori”. După aceste aduceri-aminte, urmează un extraordinar portret literar, în care trăsăturile fizice, sugerate prin trimiteri la sfinţi cunoscuţi şi la pictori celebri, sunt un reflex al unei nobleţi sufleteşti ce-i dă o aură de sfânt: „Vlădicul era el însuşi un om tânăr, sub patruzeci de ani, iar înfăţişarea sa fragilă, subţiratecă, asemenea unei figuri de Giacometti, era luminată de o blândeţe cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Era un sfânt Francisc fără antecedente, un sfânt născut spre a fi mistuit în sfinţenia lui. O flacără teribilă ardea în privirea şi vorba sa. Îi simţeai dogoarea la simpla apropiere. Numai marii mistici trebuie că aveau forţa de a transmite această combustie interioară, devenită verb, fascinaţie, atracţie magnetică”. După acest portret, evocarea continuă cu rememorarea drumeţiilor peripatetice, din jurul oraşului ce dădea tinerilor ce-l însoţeau impresia că sunt precum apostolii de odinioară, retrăind misterele Evangheliilor şi presimţind Calvarul ce-i aşteaptă, şi care nu va întârzia.

Două trăsături i se par dominante în aducerea aminte despre Vlădicul cel tânăr: iubire şi jertfă, pe care le-a împlinit până la capăt într-o viaţă exemplară, „poate cea mai pură şi mai luminoasă din contemporaneitatea ticăloşită a acelor ani”.

Într-o perfectă simetrie cu evocarea lui Mircea Zaciu este poezia lui Ion Brad, Martirul sfânt al tinereţii. Din aceeaşi generaţie literară cu Mircea Zaciu, Ion Brad era în anul şcolar 1947-1948, anul de înteţire a prigoanei asupra Bisericii Greco-Catolice, elev în ultima clasă de liceu la Blaj. A cunoscut o bună parte din evenimentele evocate documentar în cartea Episcopul Ioan Suciu în faţa furtunii. Având ca motto un fragment dintr-o carte îndrăgită a episcopului Tinereţe („Când ideile mari rătăcesc izolate / Ca frunzele desprinse de ramuri, / Tinerii aleargă să le ia în braţe / Ca lumea să mai poată visa / Şi contempla raristele de rai …”), poezia este odă şi rugăciune în acelaşi timp;

„Cu chipul izvorând lumină,

Cu ochii mari, nepământeşti,

Ca-ntr-o icoană bizantină

De peste timp ne tot priveşti.

Ne vezi prin lacrima de jale,

Ne-auzi prin hohotul de plâns

La zidul pătimirii tale

Unde târziu noi toţi ne-am strâns.

Şi-acum îţi căutăm mormântul

În cimitirul fără cruci

Ca să învii din nou Cuvântul

Prin care-n viaţă să ne duci.

Mai dă-ne, blândule Ioane,

Iertările din sfânt potir,

Când înfloresc de sub piroane

În palme flori de trandafir.

Din rănile nevindecate

Să crească noile livezi,

În Eroism şi în dreptate

Tu pururi tineri să ne vezi.

Cu stropi de har şi de lumină

Chiar tu, murind, ne-ai învăţat

Să ne-nălţăm din praf şi tină,

Din iadul negrului păcat.

Prin tine ştim că înviere

Ne-aduce crucea lui Isus,

Că apă vom primi, nu fiere,

În ceasul ultim, de apus.

De-o fi departe ori aproape,

Cu noi de-a pururi să rămâi

Lumină tânără sub pleoape

Şi răsăritul cel dintâi …”

Ca şi evocarea lui Zaciu, începe cu sugestia unu portret de icoană bizantină. (Cu chipul izvorând lumină, / Cu ochii mari, nepământeşti, / Ca-ntr-o icoană bizantină / De peste timp ne tot primeşti). Încă din această strofă-portret, se prefigurează imaginea unui sfânt care ne ocroteşte, care şi-a sfârşit viaţa pământească în neştiut mormânt, şi căruia în strofele următoare i se adresează o emoţionantă rugăciune – pentru venirea Cuvântului mântuitor al Evangheliei, pentru iertare, eroism, dreptate, şi tinereţe spirituală (aşadar cu sugestia titlurilor cunoscutelor cărţi), pentru înălţarea „din praf şi tină / Din iadul negrului păcat. /” Viaţa sa exemplară de sfânt şi moartea sa de martir, îi dau poetului evocator îndemnul de a încheia această rugăciune cu un fel de „ecou poetic” al Evangheliei despre călătoria spre Emaus, (când Luca şi Cleopa îi spun lui Hristos pe care, în sfârşit, l-au recunoscut: „Rămâi cu noi, căci către seară este şi s-a plecat ziua” – Luca, 24,28) rugămintea de a fi mereu cu noi: „Cu noi de-a pururi să rămâi / Lumina tânără sub pleoape / Şi răsăritul cel dintâi”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5