„Se întunecase şi IISUS tot nu venise la ei. Sufla un vânt puternic, iar marea se întărâtase...”(Ioan,6.18)

Era la început de primăvară, în preajma Paştelui evreiesc(după 14 Nissan). În dup-amiaza aceea, IISUS tocmai făcuse minunea săturării a cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, veniţi să-L asculte. „Cu adevărat Acesta este Proorocul cel aşteptat în lume”- spuneau toţi, cuprinşi de uimire. Mintea lor nu putea să se înalţe însă mai sus, să accepte că este Fiul Tatălui ceresc, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină”, aşa cum îl vor proclama toate secolele. Entuziastă, mulţimea voia să-L ia pe IISUS cu de-a sila şi să-L facă împărat...împărat pământesc.. „Fiindcă ştia gândurile lor, IISUS S-a dus iarăşi la munte, numai El singur” –spune Sf. Evanghelie după Ioan.
Îmbulzit de gloate, se duce să se roage. „Procedează cu mijloace obişnuite, se retrage -spune Gerhard Mayer- nu vrea să oblige pe Tatăl ceresc să facă o altă minune- salvându-l de această mulţime, căreia cu greu i s-ar fi putut opune fizic”.. La ce bun să fie un stăpânitor pământesc? Să făurească un imperiu precum Alexandru Macedon sau alţi împăraţi ai acestei lumi de pulbere? Unul din Psalmii fariseici ai lui Solomon (17.22) spunea: „Încinge-l cu putere ca să zdrobească pe stăpânitorii nedrepţi, să cureţe Ierusalimulş de păgâni,...Cu un toiag de fier să zdrobească El toate fiinţele lor.” Aşa ceva voiau mulţimile şi conducătorii lui Israel. Nu aceasta era însă marea problemă a neamului omenesc, ci robia păcatului, stăpânirea celui rău, despărţirea de Tatăl ceresc, Ziditorul, spectrul morţii, care stăruia ca o umbră gigantică peste lume. Mereu a vrut mulţimea să-L împingă pe IISUS pe această cale. Asta a vrut-o şi Potrivnicul, Vrăjmaşul în pustia Carantaniei: „Fă din pietrele astea pâini şi lumea te va adora.” „Închină-mi-Te mie şi-ţi dau toată strălucirea împărăţiilor!”. Mai bine să fii scuipat, hulit, chinuit, să suferi murind pe Cruce pentru omenirea netrebnică? La ce bună umilinţa? Ia calea gloriei!
Dacă IISUS ar fi cedat acestei ispite teribile, omenirea ar fi fost pierdută, despărţirea de Tatăl ceresc veşnică, iar planul Ziditorului pentru Om ar fi fost un eşec.
„Nu am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”- spune IISUS adesea. Şi nici voia acestor nefericiţi şi necăjiţi, mânaţi de idealuri pământeşti efemere. Merge în munte să se roage, să primească iar şi iar putere de la Tatăl, „spre ceasul Acela” , ceasul Marii Jertfe, când va fi săvârşită ispăşirea neamului omenesc de atunci şi din veacurile ce aveau să vină.
„Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării (Galileei-n.n.). S-au urcat într-o corabie ca să ajungă la Capernaum. Se întunecase şi IISUS tot nu venise la ei. Sufla un vânt puternic şi marea se întărâtase.”
La marginea mării, ucenicii au continuat să-L aştepte pe IISUS. Se făcuse seară şi Invăţătorul preaiubit tot nu sosise. Greu este să te desparţi de IISUS! Au tot aşteptat şi în zadar.. Descrierea este văzută de Sfinţii Părinţi (Chiril al Alexandriei, Ioan Hrisosotomul, Teofilact al Bulgariei) şi în forma simbolică, fiindcă însăşi Biserica şi chiar smerita noastră fiinţă seamănă adesea –iubite cititorule- cu o corabie micuţă, bătută de valuri înalte şi duşmănoase, gata-gata să fie copleşită de puterile vrăjmaşe, când ne simţim singuri, abandonaţi, uitaţi parcă de Dumnezeu. „...şi IISUS tot nu venise....”
Dar IISUS nu-i uită niciodată pe ai săi, aflaţi la strâmtorare, primejduiţi să-şi piardă nădejdea. El vine la ai săi măreţ, salvator, neaşteptat.
Pe când ucenicii se luptau în mijlocul mării dezlănţuite, pierzând în noapte direcţia spre Capernaum, „îl văd pe IISUS umblând pe mare şi apropiindu-se de corabie. Şi s-au înfricoşat, dar IISUS le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeţi! Vroiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau ”- spune Sf. Evanghelie ioaneică (19-21).
Marea Galileei are lăţimea maximă de 12 km., iar furtuna făcuse zadarnică vâslirea. Se rătăciseră în noapte, pe întinderea mării, cel mai probabil spre sud. Culminant, apare IISUS umblând pe valuri, ceea ce depăşeşte accepţia imaginaţiei omeneşti. La egipteni, când voiai să conteşti categoric un lucru, se spunea: „Asta e ca şi cum ai zice că umbli pe apă!”. În V. Testament se spune despre Dumnezeu: „Numai El umblă pe înălţimile mării” (Cartea lui Iov,9.8 şi Isaia 43.16). Dacă IISUS umblă pe mare, înseamnă că este o persoană cu demnitate divină, cu adevărat Cel coborât din cer „pentru noi şi a noastră mântuire”...Fiul Omului, aşa cum îşi spune cu smerenie, (căci n-a venit să răstoarne regii şi împăraţii), dar şi Fiul Tatălui ceresc.
„Şi corabia îndată a ajuns la locul unde mergeau” –spune Sfânta Evanghelie. (Negreşit, după episodul cu ucenicul Petru, chemat să umble şi el pe valuri, episod relatat de sinoptici.) Miraculoasă şi ajungerea aceasta „de îndată”, dar ”la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Timpul şi spaţiul, marea, îngerii celeşti, dar şi puterile potrivnice toate ascultă, supunându-se lui IISUS.