Şezătoare la opaiţ

,,Este o datorie a noastră, a tuturor, să încercăm păstrarea tradiţiilor şi desigur a costumelor populare”.
(Elisabeta Luşcan)

Modernitatea timpurilor noastre, globalizarea tot mai accentuată, transformările inerente care asaltează satul românesc, au dus la dispariţia multor tradiţii şi obiceiuri specifice acestui spaţiu. Tot mai mult ele sunt ,,reînviate” de către dăscălimea rurală, în special, în spectacole şcolare sau cu prilejul unor festivaluri folclorice.
Pe lângă acest aspect, pasionaţii învăţători şi profesori au consemnat în pertinente studii tradiţiile şi obiceiurile pe cale de dispariţie. Un asemenea demers întreprinde şi profesoara Elisabeta Luşcan în volumul ,,Şezătoare la opaiţ” (Editura ,,Karuna”, Bistriţa, 2008).
În ,,Argumentul”care deschide lucrarea, autoarea prezintă spaţiul geografic al localităţii Leşu, insistând apoi asupra resurselor folclorice (,,tezaurul folcloric”) al acestui sat, menţionând câteva evenimente folclorice: sărbătoarea anuală ,,Rapsodia triscaşilor”, corul bărbătesc, instruit odinioară de Tudor Jarda, aici în Leşu s-a născut cântăreaţa Maria Precup şi fiica ei Mărioara Precup, aici au a exista formaţii de căluşari, s-au păstrat obiceiuri, tradiţii, sătenii au îmbrăcat mult timp portul popular.
Amintiri despre un timp folcloric, încă în plenitudinea manifestării, aşterne şi scriitoarea Veronica Oşorheian, considerând claca şi şezătoarea ca ,,modalităţi de a ieşi din cotidian”.
Se descrie pe urmă casa ţărănească, componenţa şi interiorul ei. Nu lipsesc accentele melancolice şi nostalgice: ,,Casa ţărănească veche a fost cea mai frumoasă la timpul ei, dar peste ani rămâne casă de muzeu, mult cântată în amintirile noastre”.
În capitolul al II-lea al cărţii este prezentată şezătoarea, obicei tradiţional: ,,În ea se adunau fete şi feciori sau chiar neveste tinere pentru a lucra şi pentru a se distra, pentru a se întâlni şi cunoaşte”. Şezătoarea este descrisă detaliat urmând etapele ei: fixarea locului şezătorii, de obicei ,,la o femeie bătrână, singură”, chemarea feciorilor prin diverse ritualuri, în care magicul se amesteca inedit cu realul.
În şezătoare, munca se împletea cu distracţia, cu naratul, se spuneau ghicitori, se relatau întâmplări hazlii. Sunt trecute în revistă jocurile distractive din şezătoare, tiercu, petrecerea care marca sfârşitul sezonului şezătorilor.
Bine definită şi exemplificată este claca, întrajutorarea la muncile grele. Ea era de mai multe feluri: de uns, de gunoi, de căpăluit, de secerat, de desfăcat, de cosit, de cărăuşit. Se explică şi ,,Berea”, petrecere tradiţională din perioada sărbătorilor de iarnă, origine ei venind din perioada graniţei năsăudene 1763-1851, când în cele 44 de comune a fost interzisă orice fel de băutură, exceptând berea.
Descrierea costului popular someşan, un glosar de regionalisme, numele persoanelor de la care au fost culese informaţiile, o listă bibliografică, încheie această carte, în care se prezintă ,,un univers fastuos, aproape de sufletul ei şi al nostru”(Traian Parva Săsărman). Multe poze alb-negru şi color completează acest volum.
Din păcate (aşa era firesc), după 1990 şezătorile ,,sunt răzleţe”, ne avertizează Elisabeta Luşcan. Ne întâlnim cu ele doar ca puneri în scenă de către elevi şi dascălii lor sau de către grupuri folclorice consacrate. Spectacolul atât de îndrăgit de profesoara Elisabeta Luşcan ,,s-a mutat” în muzeu şi în amintirile noastre.