Și eu am fost bibliotecar comunal în Parva

                                                                   ,,Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei BIBLIOTECI”.

                                                                                                                                                                (Jorge Luis Borges)

Citeam în cotidianul ,,Răsunetul” din 21 noiembrie 2017 despre ,,redeschiderea” Bibliotecii Comunale din Parva, după ,,reamenajarea și reorganizarea” ei, cu sprijinul personalului de la Biblioteca Județeană ,,George Coșbuc” din Bistrița.

Știrea mi-a expediat nostalgic și sentimental gândurile,  ca un buzdugan din poveste, care a bătut în poarta unui timp când profesor de română fiind în Parva, am fost ,,însărcinat” și cu misiunea de bibliotecar comunal. Îmi dau târcoale o grămadă de amintiri.

În calitate de bibliotecar l-am cunoscut, pe atunci licean la Năsăud, pe pasionatul cititor Iacob Strugar, fratele lui Vasile Strugar, maistru pe la școala din Parva. Se zice că citea și în grajd, la lumina unui lămpaș, după ce orânduia ,,galițele” (vacile, oile și caprele). Nu de multe ori lecturile lui Iacob erau prioritare și animalele din gospodăria părinților săi mai așteptau ca el să termine un capitol sau un pasaj palpitant.

Cel care mă ajuta la înregistrarea cărților sosite în coletele expediate de la ,,județ”, în registrele de evidență, era profesorul de matematică, Emil Manga, activ cititor de romane polițiste. El punea ștampila bibliotecii pe interminabilele volume ,,Din gândire social-politică a tovarășului…”. Când se mai aghezmuia trântea câte două trei ștampile pe figura ,,tovarășului” spunându-mi că îi ,,îmbumbă” gura, ca să nu mai vorbească atâta, iar noi să nu mai avem de înregistrat atâtea cărți care conțineau tot ceea ce el debita.

Tot Emil îmi dicta lista ,,secretă” a cărților interzise de regimul comunist. Ele trebuiau să fie scoase din circulație și păstrate într-un fond special de carte. Am tăiat din registrele de evidență titlurile unor cărți aparținând lui Paul Goma, Ben Corlaciu, Vlad Georgescu etc.

Fondul de carte din biblioteca comunală completa volumele existente la școală, iar pentru elevi și pentru mine, el constituia o rezervă bogată de lectură. Multe amintiri mă bântuie când aștern aceste rânduri. Cea care m-a marcat cel mai mult și care s-a pliat pe fondul acelor vremuri, a fost cea legată de persoana lui Ioan Rus, adjunctul de la primăria comunei, responsabil cu propaganda de partid și cu munca ideologică.

Prin 1986 sau 87, noi, dascălii comunei, într-o duminică de martie, ne-am întors de la Feldru, de la o competiție a ,,Cântării României”. Entuziasmați, fiindcă am avut succes cu montajul literar despre pace, pe versurile poetului George Toma Maiorescu, că  piesa de teatru pe care am jucat-o, ,,Boul și vițeii” a lui Ion Băieșu și grupul vocal au fost aplaudate, ne-am adunat la gazda profesorului Emil Manga (la Mustața, cum îl poreclise profesorul Vasile Bogdan), ne-am ,,înarmat” cu niște beri și cu ceva țuică și am pus-o de un chef. Ne distram de peripețiile noastre la Feldru. După o vreme,  tovarășul Ioan Rus a început, vorba părvenilor  (a se citi în ea delicatețe și respect) ,,a se îngreuna” și ca urmare, îl tot tachina pe directorul nostru, profesorul Mircea Daroși. După alte păhare răsturnate în gâtlej, Ioan Rus devine agresiv și declanșează intenții de maltratare a directorului nostru. Am intervenit cu toții, dar vorba părvenilor, Ioan Rus era ,,gitruit”, era în faza în care băutura îi dirija gesturile. Cu greu l-am potolit. Îi reproșa lui Mircea Daroși faptul că nu i-a angajat  soția, absolventă de liceu, ca profesor suplinitor, pe vreun post didactic disponibil. S-a întâmplat că toate catedrele au fost ocupate atunci de profesori calificați.

A doua zi primesc de la primărie o hârtie, un formular de amendă, completat și ștampilat, prin care primarul de atunci Toader Rus, rudă cu Ioan Rus, o amenda pe soția mea cu 2000 de lei pentru tulburarea liniștii publice și jignirea lui Ioan Rus, căruia eu îi ticluiam tezele la română, el fiind atunci și seralist al unui liceu năsăudean.

A fost anunțat și inspectoratul școlar al județului. S-a prezentat pentru anchetă inspectorul general, profesorul Hoza Gavril. Ne-a intervievat pe toți cei prezenți la acea petrecere. Pe mine m-a numit conducătorul acelui ,,cuib de revizioniști” și m-a amenințat că o să mă mute în Delta Dunării. I-am răspuns că și acolo trăiesc oameni. Nu am plătit amenda și am depus o contestație. După o vreme am fost chemați, cei în cauză, la judecătoria din Năsăud. Deși toți colegii au indicat pe adevăratul vinovat, am pierdut procesul.

A venit vara și vacanța. Eram la Chintelnic, la cantonul CFR nr. 41, unde locuia tatăl meu. Într-o zi ne trezim la poartă cu un aro al județenei de partid, cu vreo doi tovarăși, unul se numea Retegan (nu-i mai rețin prenumele), veniți  să o ducă pe  soția mea la comitetul județean de partid, pentru o  confruntare cu adjunctul primăriei din Parva, Ioan Rus. Ambii au fost puși în discuția  comitetului județean de partid prezidat de tovarășul Pompei Crăciun. Mai era prezent pe acolo și un tovarăș Ilea.

Fiecare parte și-a expus punctul de vedere. Tovarășul Ioan Rus s-a dezlănțuit cu acuzele, apoi și-a canalizat mânia proletară asupra mea, eu fiind fiul pușcăriașului preot Grigore Zăgrean, preot greco-catolic în Parva în 1943, ,,netrecut”, care mai venea în acei ani și în Parva, pe la rudele sale și oficia liturghii clandestine. Această demascare, a dușmanului de clasă, i-a prilejuit tovarășului Pompei Crăciun declanșarea unei tirade presărată cu amenințări împotriva tatălui meu. Diferendul dintre cei doi împricinați a fost uitat, vinovatul era identificat în persoana tatălui meu. Eu, ca urmașul său, nu puteam fi mai bun, a concluzionat Pompei Crăciun. Totul s-a terminat în coadă de pește. Nimeni nu a fost sancționat.

În primăvara anului 1987 descinde în Parva brigada complexă de partid. Erau analizate toate sectoarele de activitate ale comunei. În domeniul culturii, de la Bistrița, a venit profesorul Mircea Prahase, fost asistent universitar.

Tovarășul Ioan Rus, care mă amenința prin socrul său (de la ,,castel”) că în curând o să pasc oile pe munte și îmi arăta cu mâna dealul Poclazului, a crezut că i s-a ivit momentul potrivit ca să îmi dea lovitura de grație. S-a adresat lui Mircea Prahase astfel: ,,-Tovarășe Prahase, se poate ca în societatea noastră socialistă multilateral dezvoltată, fiul unui pușcăriaș (aici mă nominaliza pe mine) să învețe limba română pe copilașii minerilor și să fie și bibliotecar comunal”. Sunt sigur că Mircea Prahase, inițial s-a distrat copios, mai ales pentru secvența ,,și să fie și bibliotecar comunal”. I-a replicat tăios și direct: ,,-Măi Ioane, lasă-l în pace pe Radu. Îl cunosc. Mi-a fost student, știu ce poate”.

După vreo doi ani de la prima citare de către judecătoria din Năsăud, am crezut că procesul s-a pierdut pe undeva că a fost retras spre clasare. Nu s-a întâmplat așa și am fost citați din nou să ne prezentăm la judecătoria din Năsăud.

Întâmplarea a făcut ca Dumnezeu să mi-l scoată în cale, la Bistrița, pe Mircea Prahase. I-am relatat avatarurile prin care am trecut, cauzate de această amendă. El m-a sfătuit, ca soția mea să meargă în audiență la Marina Mihai, prim-secretarul județului. Așa am făcut. Mihai Marina și-a dat seama că suntem victimele unui abuz și a rugat-o pe soția mea ca în dimineața judecării procesului să-i dea un telefon. De data aceasta noi eram cei cu ,,intervenții”. Am câștigat procesul și amenda s-a anulat după mai bine de doi ani.

Aceste amintiri, din perioada mea de bibliotecar comunal în Parva, au început să vorbească în mine, iar articolul din ,,Răsunetul” le-a declanșat proustian și m-a îndemnat să le evoc. Dacă aș fi fost la ,,redeschidere” actualei biblioteci comunale din Parva aș fi avut ce nara.

Acum mineri nu mai sunt în Parva,  iar  faptele rele stimulate de o epocă revolută s-au sedimentat în sufletul meu ca niște amintiri. A apus un timp și personajele specifice acestuia sunt istorie. Dacă suprapunem prezentul peste trecutul acela o să auzim urlând diferențele dintre cele două perioade de timp. Ceva comun a rămas: cărțile și ,,sfintele lunci”-  BIBLIOTECILE - cum le numea Mihai Eminescu în poezia ,,Numai poetul”.