Un părvean autentic, Anton Rus, fostul șef al Minei de Caolin

Recent aplecat dintre noi, prea devreme, fostul șef, al fostei Mine de Caolin din Parva, Rus Anton.
Subinginerul Rus Anton era tipul de părvean, care pleacă de acasă, se instruiește, se pregătește pentru o profesie, ca apoi să revină (1976) printre ai săi și să muncească alături de ei, emancipându-i și ajutându-i.
Mândru de obârșiile sale, Rus Anton a rămas un părvean autentic. Funcția pe care a deținut-o i-a oferit posibilitatea să facă multe fapte bune pentru comuna sa, pentru primăria din localitate, pentru școala de acolo.
Am legat o strânsă prietenie cu familia Rus în decursul a celor aproape paisprezece ani de profesorat la Parva.
Anton sau soția lui Ioana, având aceeași calificare, erau cei care ne rezolvau, nouă dascălilor, deplasarea de la Parva, la Flotația de Caolin de la Rebrișoara, cu ajutorul rabelor de la mina de caolin, atunci când nu circula ,,evenimentul”, autobuzul Parva-Năsăud, așa cum îl botezase profesorul de biologie Vasile Bogdan.
Anton era un optimist contagios și ca orice părvean avea ,,la purtător” și plăcerea de a ridica un pahar sau două. La Parva dacă te rătăceai prin bufetul de lângă ,,Părul fermecat” (vorba doamnei Rodica Daroși) erai supus unui adevărat ,,bombardament” de invitații, de a gusta din paharul cu tăriile lui Bachus a celui din fața ta, după ce acesta ștergea paharul sau gura sticlei de bere cu mâneca hainei sau a cămeșii. Nu aveai cum să refuzi. Prezența ta la masa părvenilor era considerată pentru ei o onoare, în acele momente ei te simțeau ca pe unul de-al lor.
Din grămada de amintiri legate de Rus Anton, care acum îmi bântuie memoria mea involuntară proustiană, voi reînvia câteva.
Îmi aduc aminte de serile de sâmbătă, când veneam la familia Rus de la mină, cinam împreună, apoi vizionam câte un film, acolo existând un aparat de proiecție, în biroul lor.
Rus Anton ne făcea rost de câte o dubă a minerilor ca să ne deplasăm pe dealurile de la Dumitra, unde la televizor se puteau viziona campionatele mondiale de fotbal pe care televiziunea română ceaușistă nu le transmitea.
Rus Anton s-a implicat activ, deși indirect, prin ortacii săi în ,,răscoala” părvenilor din ianuarie 1989, când s-a hotărât de sus desființarea comunei Parva.
Am făcut parte cu Rus Anton din FSN-ul local, în ianuarie 1990. A fost o experiență interesantă. Bun cunoscător al psihologiei părvenilor, el ne orienta cum să rezolvăm avalanșa de plângeri, de reclamații care au început să curgă la începutul anului 1990, la primărie. Cel care stătea la masă, lângă telefon era considerat ,,șeful” de către reclamagii. Când venea cineva care nu-l prea înghițea pe unul din gruparea FSN locală, acela se așeza lângă telefon și respectivul își mai potolea pornirile revendicative.
,,Șeful” a încercat să salveze mina și flotația de la Rebrișoara, dar totul a fost zadarnic. Lumea era nebună, vremurile erau tulburi, interesele puterii de la București erau altele. Cred că l-a durut mult că mina pe care el a pus-o pe picioare a fost închisă.
Prietenul meu Anton, în momentul în care, în februarie 1990, eu și soția mea am primit din parte Inspectoratului Școlar detașări, în Nușeni și în Beclean, la ședința cu părvenii, pentru a ne da voie să plecăm de acolo, a făcut propunerea ca eu și profesorul Mircea Daroși, detașat la școala din Nepos, să ieșim din sala de ședință și să ne înțelegem între noi care este directorul coordonator și care este directorul adjunct.
În acele momente de tensiune ale ședinței cu părvenii, eu am avut inspirația să le zic acestora că trebuie să vin la Malin fiindcă socrul meu are pământ și este bătrân și trebuie să-l ajut. ,,Mefisto”, de la Inspectoratul Școlar, profesorul Anton Buta, care conducea ședința, cu perspicacitate și cu inteligență, a sesizat ,,clipa astrală”, a discuțiilor, a pedalat pe ideea cu pământul și părvenii au cedat. S-a jucat în acea sală de clasă, de data aceasta, în favoarea mea, ,,blestemul pământului”.
Presimțea atunci Anton sfârșitul inevitabil al minei? Nu vroia să-și piardă prietenii? La acestea m-am tot gândit retroactiv, păstrând aceeași prietenie între noi. Nu prea a avut deplină încredere în afirmațiile mele. După ce eu și soția ne-am stabilit la Malin, într-o zi m-am trezit cu un grup de mineri din Parva care au venit să verifice la fața locului dacă într-adevăr am sau nu pământ.
Mina de caolin s-a închis, familia Rus s-a mutat în localitatea doamnei Ioana, Ferești, din Maramureș. Acum, minerul, omul pământului, Rus Anton a intrat într-o nouă galerie de mină, la intrarea căreia nu mai scrie ,,Noroc bun!”.