Slavici despre Eminescu

Astăzi, 15 ianuarie, este ziua de naştere a Luceafărului. În antologia intitulată „Ei l-au văzut pe Eminescu”, de Cristina şi Victor Crăciun, găsim nu mai puţin de 85 de referiri ale unor oameni care au stat de vorbă cu marele poet. Însemnări dintre cele mai profunde ne-a lăsat prietenul Luceafărului, Ioan Slavici.
„El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecerea în societate căci se simţea fericit şi fără de ele şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti”.
„Eminescu nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă”.
„Stăpânit de o neastâmpărată sete de ştiinţă, el studia mereu şi nu era nicio ramură de ştiinţă omenească pe care nu ţinea s-o aprofundeze. Mereu se simţea om încă neisprăvit, mereu îşi dădea silinţa de a se desăvârşi sufleteşte şi boala l-a cuprins încă în formaţiune”.