Ion Creangă, un poet necunoscut şi întâmplarea lui macabră

             Este posibil ca mulţi cititori să nu ştie că Ion Creangă n-a fost numai un mare povestitor, ci şi poet generos de la care se păstrează câteva zeci de creaţii folclorice deosebit de frumoase , dar şi câteva poezii originale. Una dintre acestea se numeşte ,,Naşterea Mântuitorului’’, care se înscrie printre colindele cele mai frumoase din repertoriul tradiţional :

   ,,In Betleem colo-n oraş

 Dormeau visând locuitorii,

 Iar lângă turmă, pe imaş

Stăteau de pază, treji, păstorii.

Si-n miez de noapte dulce cânt,

Din cer cu stele-a răsunat

Se rumenise cerul sfânt,

Păstorii s-au cutremurat.

Din slăvi un inger coborî:

”Fiţi veseli!”- îngerul le-a spus ”

Plecaţi şi-n staul veţi găsi

Pe Craiul stelelor de sus!”

Păstorii veseli, în oraş

Spre staul cu paşi iuti porniră

Si-un prunc atât de drăgălaş

Acolo-n paie ei găsiră.

Nici leagăn moale, nici vreun pat

Doar fân mirositor pe jos,

Pe fân, în iesle sta culcat

Micuţul prunc: Iisus Christos.

El, Fiul domnului şi Crai

Al stelelor de farmec pline

De-atunci cu drag, la voi, din Rai

Cu fiecare iarnă vine!...

             Dacă prietenia lui cu Mihai Eminescu a fost într-adevăr celebră, devenind o legendă frumoasă, cea care s-a creat dintr-o întâmplare este de-a dreptul macabră. Ion Creangă a avut surpriza să-şi vadă necrologul în timp ce era în viaţă. Prin 1884, când boala îl ţintuise la pat, cotidianele bucureştene alertate că humuleşteanul era bolnav, s-au grăbit să-i publice în acea zi de 31 decembrie, necrologul.

            Aflând de o asemenea ştire, cu o ironie ce atingea sarcasmul, ar fi zis: ,,Dacă atâta era să-mi fie toată jelania, îmi pare bine că n-am murit încă; aş vrea să mor numai când s-or găsi şi în ţara asta oameni cărora să le pese ceva mai puţin de mine’’. Era o modestie disimulată, căci în romanul copilăriei universale’’ se autocaracteriza ca nimeni altul:

            ,,Iaca, am fost şi eu în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, care nici tânăr până la douăzeci de ani, nici frumos până la treizeci de ani, nici bogat până la patru-zeci de ani nu m-am făcut, dar nici aşa sărac ca anul ăsta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost’’.

            La 31 decembrie 1889, la numai câteva luni de la moartea lui Eminescu şi a Veronicăi Micle, se stinge din viaţă, lăsând în urma lui un ,,bulgăre de aur’’ în literatura română.