ÎN SPIRIT TRADIŢIONAL

                      Tradiţia – spune dicţionarul – este moştenirea de obiceiuri, datini, care se transmit prin viu grai, din generaţie în generaţie şi constituie o trăsătură specifică a unui popor, sau a unui grup (obicei, uzanţă, datină).

Şi românii ca popor şi-au format tradiţiile lor legate de limbă, port, credinţă. În decursul veacurilor, de când există, poporul nostru şi-a transmis obiceiuri, datini legate de muncă şi natura ce l-a înconjurat, de comportament în societate, de credinţa în Dumnezeu.

                       Tradiţiile, obiceiuri comportamentale, pot fi locale, legate de spaţiul în care trăieşte un grup social, sau de munca pe care o practică cu necesităţile executarii ei, dar pot fi şi generale, tradiţii specifice întregii naţiuni.

                        Poporul nostru fiind format în parte din locuitori în zonele rurale şi-a creat mai ales tradiţii legate de comportamentul in munca agricolă, dar şi în spiritul credinţei, care l-a carecterizat si l-a însoţit în decursul istoriei şi care l-a întărit în lupta pentru existenţă, l-a îndemnat la unire, la dragoste de aproapele lui şi alte virtuţi creştineşti. Biserica i-a adunat în jurul ei, fiind cea mai durabilă şi puternică forţă de organizare, cea mai stabilă, credinţa cerând oamenilor să aibă un anumit comportament social, care să le asigure nu numai existenţa prin muncă, dar şi îndemnând la coagularea grupurilor sociale unite în jurul bisericii.

                         Preoţii, prin oficierea slujbelor religioase, în care nu numai că se povestea viaţa sfinţilor şi mai ales a lui Isus Cristos, unicul fiu al lui Dumnezeu, dar se stabileau şi forme de comportare creştinească, care să educe trăsăturile de caracter pozitive, iar omul credincios are şi speranţa într-o forţă divină, care-l va ocroti la durere.

                         Biserica invocă în decursul unui an viaţa Mântuitorului, ca pildă şi cerinţă de urmat, adică cimentează un anumit comportament în spirit creştinesc prin intermediul predicilor, în care se explică învăţămintele ce se trag din viaţa Mântuitorului şi a sfinţilor, preoţii fiind astfel şi educatori şi îndrumători.

                         România fiind o ţară situată geografic la întretăierea Răsăritului de Apus şi fiind binecuvântată şi cu bogăţii naturale, a atras adesea lăcomia hoardelor duşmane, care ne-au ocupat vremelnic, cu intenţia de a ne desfiinţa ca popor. În aceste condiţii, credinţa, religia, biserica, ne-au ajutat să păstrăm fiinţa naţională prin tradiţii, care în cele mai multe rânduri au fost legate de credinţa strămoşească.

                         În prefaţa volumului „PREDICI ROSTITE ÎN DUMUNICILE DE PESTE AN” (Ed. Ecou transilvan, Cluj Napoca, 2017) culese de scriitoarea-învăţătoare Lucreţia Mititean, d-l părinte protopop Al. Vidican ne spune: „Închei prin a spune că şi astăzi există „Femei Mironosiţe”, evlavioase şi jertfelnice prin scris, ca distinsa dăscăliţă şi scriitoare Lucreţia Mititean”.

                          Volumul susamintit cuprinde un număr de 57 de predici, rostite de duhovnici aleşi, dintre care unii fiind trecuţi chiar în rândul sfinţilor. Selecţia a fost făcută cu ajutorul internetului şi datele rostirii n-au fost trecute, în ideea că înţelepciunea lor nu este a trecutului, nici numai aviitorului, ci a veşniciei.

                         Prefaţa susţinută de d-l preot protopop Al. Vidican se încheie cu un citat din scrierile poetului Gh. Sion: „Învăţătorule, tu ai un nume ce L-a avut Mântuitorul / Pe urma lui păşeşte azi / Să luminezi întreg poporul / Precum făcu Mântuitorul.”