Spiritul locului: Gîndul care l-a dus la Dunăre

            Se mișca agale printre dealuri, pe drumuri mai mult sau mai puțin prăfuite, și o făcea cu o încetineală în care își auzea nu numai respirația, ci chiar şi bătăile inimii, cordul. Ieșise cu gîndul de a mai uita de monotonul cotidianului, de șabloane, noțiuni pe care le auzise în repetate rînduri, în mass-media anilor din urmă. Își spusese atunci: „Cînd o fi să fie, și o să dispun de timp mult, nesperat de mult, bunăoară la vîrsta a treia, de mi-o fi dat s-o ajung, mie, unul, nu mi se va întîmpla astfel. O să am neîncetat cîte ceva de făcut, iar pasiunea mea pentru scris nu mă va lăsa să cunosc asemenea situații.

            Trecut-au anii, iar temuta rutină se instală, la început cu o oarecare timiditate, mai apoi, cu o tot mai mare putere de întindere, de lățire a petei aceleia, un fel de teren uleios, în care îl prindea, tot mai des și mai înfipt, mecanismul repetării zilei. Mai-mai că uita să le fixeze în șirul săptămînii, atîta doar că, în cele de sărbătoare, se auzea dangătul clopotelor de la biserica din deal, parcă și el urcînd și coborînd pe aceeași sfoară sonoră. Foile de hîrtie se scriau cumva aproape de la sine, lucru care, altădată, nici că şi l-ar fi putut închipui. Se gîndea el la o remarcă de-a unui prieten, spunere peste care se depuse, de asemenea, colbul trecerii anilor: „N-ar fi rău - zicea acesta - dacă am așterne pe hîrtie, pur și simplu, ceea ce facem într-o zi, una singură zi. La modul cel mai rudimentar, fără asocieri, fără conotații, fără metafore ori altele de acest fel, iar evaluarea conținutului să o facem mai tîrziu, cu detașarea pe care o aduce cu sine trecerea anilor”. Ideea nu a trecut pur şi simplu pe lîngă el, ci a luat-o de bună și a scris o astfel de ... banalitate. Făcu un efort de memorie și, după ce fixă temporal pagina cu pricina, începu să caute prin caietele-jurnal peste care, de asemenea, trecerea timpul lăsase urme. Erau ușor îngălbenite.

            Citi: „Ca de obicei, trezitul la ora șase și un sfert. Băutul cafelei, însoțit de nelipsitul fum de țigară, toaleta de dimineață, mersul la serviciu. La slujbă, anost, cu mult balast. [Pe vremea aceea își zicea: Hmm, de-aş avea mai mult timp..., și îi treceau prin minte tot felul de proiecte, imaginate rapid și, unele tot atît de repede și uitate]. Pauza de amiază, taclale cu colegii, reluarea slujbei, oboseală, problemele cu spatele, după opt ceasuri de calculator. Drumul acasă, cu mașina, astăzi fără aglomerație prea mare. Bucuria împărțită cu familia, întinsul pe sofa înspre îndreptarea spinării, ușorul tremur provocat de stresul de peste zi. Masa, paharul de vin, vorbitul despre una-alta cu soția, plimbarea de seară, aerul curat, binefăcător. Telejurnal, cîteva pagini de lectură, adormirea cu cartea sub bărbie. Gata.”

Se întoarse în astăzi și, cu o oarecare temere, se hotărî să schițeze ziua, care, iată, l-a prins din nou în ritmul veșnicei repetări. Orele difereau, nu mai era scularea atît de dimineață, nu mai era slujba, dar, pe de altă parte, nici bucuria aceea, a regăsirii familiei, căci, de cîţiva ani, era singur. De fapt, cu cărțile, biroul cu masa de scris, cu amintirile și cu plimbările, mereu luate de la capăt, pe drumeagul pe care își făcea tura de seară, obligatorie, indiferent de vreme. Uneori apărat de „ploieri”- cuvînt pe care îl îndrăgise încă din copilăriei – căci primăvara, și mai ales în ursuzul noiembrie, precipitațiile se întindeau peste mai multe zile... Nu o dată îi venise în minte o practică găsită într-o carte a unui autor pe care îl îndrăgea mult, și, după exemplul aceluia, număra pașii făcuți. „Interesant, își spunea, nu îmi iese de fiecare dată același număr; uite ieri am avut 5688 iar astăzi trec de 6000...” Își mai aduse aminte de spusa unei femei, ușor trecută de o sută de ani, într-o emisiune la televizor. Aceasta relata despre dilatarea timpului, despre faptul că a ajunge în grădină din fața casei, și a „sorbi” acolo din căldura și lumina astrului de zi, devenise o „ispravă” care se întindea pe mai multe ore. „Bun, dar pînă atunci, pînă la sută, mai am încă o bucată bună,” își zicea cu o oarecare automîngîiere. Noaptea care a urmat a fost una în care l-au cătat gînduri multe și cumva ascuțite, înțepătoare. Nu erau numai numeroase ci, la început, mai degrabă un iureș de idei care roiau în jurul lui, aproape că îi vîjîiau urechile de repeziciunea cu care îl încolțeau. Abia către ceasul în care noaptea se îngîna cu ziua, pe la al doilea cîntat al cocoșilor, a sosit GÎNDUL care l-a liniștit și i-a adus somnul. Nu au fost decît cîteva ceasuri de odihnă dar, curios, era proaspăt, simțea cum energia îi tîșneste prin piept, mai-mai să-i rupă cămașa.

Luă micul dejun, parcă mai delicios decît în alte dimineți, ba chiar și cafeaua era mai aromată. Pentru a reface imaginea de altă dată, se gîndi, fugar, să-şi aprindă și o țigară, dar, tot atît de repede, reuși să-și mute gîndul de la iarba dracului, de care se despărțise cu trei ani înainte.

Nu terminase de mult cu prima etapă a cotidianului rutinat și se gîndea să meargă pe firul gîndului, al aceluia care se născuse astă-noapte, după ce, ore întregi, veghease, îmbulzit de tot felul de gînduri.

           Își luă cu grijă cheia, încuie în urma sa ușa casei și se văzu în stradă, în prospețimea dimineții, că rouase, iar soarele, între timp de o suliță pe cer, ridica aburi peste livezile dimprejur. La vreo jumătate de ceas de mers, se opri şi, oarecum nesigur, repetă în gînd visul care îi adusese în dar gîndul, pe care îl luase cu sine şi-l purta, înfășurat cu grijă într-o coajă de mesteacăn, sub braț. Aici e, își spuse. „Uite banca cu pricina”, și se așeză pe ea, înecat de emoții. Mai apoi se abandonă clipei, cu ochii închiși, și simți plecarea şi, totodată, înălțarea. A clipei, a momentului, a gîndului.

           Era o vară amintind de vremurile cînd, copil fiind, alerga desculț pe ulițele satului lovindu-se de colți de pietre fierbinți. Nu-i zîmbeau numai pașii, ci și ochii, iar din vîrful mîinilor, aruncate din ce în ce mai înalt spre cer, îi răsăreau parcă păsări, ori, mai tîrziu, după cîte o ploaie scurtă, chiar curcubeie. Se ridică de pe bancă şi se așeză cu grijă pe iarbă, închise ochii și se abandonă amintirii, mergînd pe calea gîndului aceluia care îi salvase cele cîteva ore de somn, azi-noapte, mai bine zis, azi-dimineață. Aluneca în timp înapoi, atît de îndărăt încît abia că își mai recunoscu fața în oglindă, mersul acela arcuit, pe care nu numai că îl uitase, ci chiar îi părea străin, însă de un străin plăcut. Își tot promise, în repetate rînduri să meargă la izvorul apei aceleia mari, râul acela uriaș, de fapt fluviul cel Mare, despre care învățase în manualele școlare, și i-o promisese și fiicei lui, pe atunci la vîrsta de grădiniță. Începuse să îl caute o stare emoțională nouă, alta decît cea care îl încerca cînd scria, cînd îi „ieșea” câte o metaforă inspirată. Era, într-un fel, Marea Întîlnire. Donaueschingen ori, în sens larg, Schwarzwald (Munții Pădurea Neagră) era la doar 2 ore și jumătate cu mașina. De cînd se mutase în Germania, trecuseră ani buni și, iată, veni ceasul Întâlnirii. Pe drum, totul părea la fel de ... standardizat ca întotdeauna: autostrada cu mașini grăbite, cu nenumăratele panouri, cu disciplina participanților la trafic, cu multele camioane; pe prima bandă, numere de înmatriculare germane dar și o sumedenie cu numere franțuzești. Ce mai?, o zi de week-end normală, căci era într-o sîmbătă. GPS-urile încă nu erau la îndemîna oricui, la acea vreme, dar indicatoarele erau multe și de mare ajutor. Și se întîmplă: apăru, după o bucată bună de vreme, Donaueschingen. Era localitatea al cărei nume mergea în contul Dunării, noțiune încărcată de atîtea semnificații, ori, mai precis, de nenumărate atribute. Apa cea Mare avea o ținută care, odată cu curgerea-i lungă și aflarea de nenumărați afluenți, devenea tot mai semeață, mai înaltă, cîștigînd atît în mărime cît si în învolburare, mai ales cînd trecea printre munți și, cu atît mai mult, cînd era umflată de ploi care uitau să se mai oprească. Dar și calmul ei, imperturbabil, cînd se desfăcea pe pusta întinsă a Ungariei, cea plată pînă la infinit. Auzise el, ori citise, o sumedenie de povești cu, și despre Dunăre. Unele relatau despre alarma dată prin satele riverane, prin care se anunța că fluviul amenință să iasă din albie și urmează să dea puhoi peste oameni și case; altele despre tentative de trecere a Apei celei Mari, prin înot ori cu ambarcațiuni improvizate, încercări care erau privite drept frauduloase de regimul ideologic al vremii. Nu puțini au fost cei care au fost prinși și au plătit scump aceste probe de curaj, cu ani de temniță ori, și mai rău, cu viața, neputînd face față furiei valurilor dunărene în tentativa lor de a o traversa, de a ajunge Dincolo. Și multe altele, care îi treceau din nou, într-un film ce i se derula fulgerător, prin memoria afectivă. Se ducea, așadar, la izvoarele mitului Dunărea, pentru că asta devenise ea, Dunărea, în mintea lui: un MIT. Ieșea așadar din platul zilei, din mereu reluatul ciclul al acesteia, șabloane din care nu reușise să iasă, iar acuma, într-o arătare de vis, avea să dea din nou spirit materiei. Spiritus agitat molem, își zicea, cum am putut să uit chestiunea asta elementară și esențială pentru a ieși din zi, din rutină, din mine? Observă, în acelasi timp, că era din nou în prezent, într-un fel de autocontemplare și se întoarse cu repeziciune înapoi, reluînd firul narațiunii. Izvorul, gîndea el, nu are să fie mai mare decît unul obișnuit, bunăoară așa cum erau fîntînițele de la care aducea el apă, copil fiind, la munca pe cîmp, cu părinții. Țîșnind dintr-o buză de rîpă, cum și-o aducea el aminte pe cea de la „Podine”, cu o apă rece, de un cristalin rar întîlnit și făcătoare de pofta de mîncare, cum nu mai cunoscuse el de-a lungul anilor, între Carpați, în vreme de studenție ieșeană, ori pe la teutoni, unde trăia de mai multe decenii.

            [Acuma, în vremurile din urmă, află că acolo, în locurile copilăriei lui fericite – formulă devenită pentru el, între timp, pleonastică, căci, de, cum altfel poate să fie o copilărie la nivelul amintirii, decît una astfel numită – s-a descoperit un izvor, undeva mai către Muncel, a cărui apă este una cu puteri aproape magice. Este, între timp, cunoscută sub numele de „Dora, apa alcalina cu aur” și se difuzează, mai precis vinde, și prin via internet. Ar avea efecte atît de benefice asupra sănătății, încît, consumată pe termen mai lung, ar imprumuta consumatorului atribute specifice elixirului tinereții. Își aduse, cu drag, aminte, că, în ultimele sejururi petrecute acolo, a băut zilnic din această apă mult lăudată, și, trebui să recunoască, i-a plăcut foarte mult.]

            Donaueschingen, ori, mai precis, Donau Quelle avea însă dimensiuni încă și mai mari, trecînd peste așteptările sale. Păi, dacă-i vorba de un izvor, fie el și al marelui fluviu Dunărea, trebuie să mă întîmpine o țîșnire de apă obișnuită, așa cum îi era lui cunoscut de acasă-ul copilăriei. Nicidecum. Izvorul Dunării (Donau Quelle) era impunător prin însăși dimensiunea lui. E adevărat, locul cu pricina a fost amenajat în mod special, ornamentare care s-a întîmplat de-a lungul vremii. Află, din materialul informativ aflat la fața locului, că: Aici izvorăște brațul principal al Dunării, (...) la 1078 m peste nivelul mării și 2888 km înainte de revărsarea ei în Marea Neagră. Ok, își zise, știam încă din clasa a V-a. Nu însă că totul este atît de bine îngrijit și tot atît de bine pus în relief. Înconjurat de un gard solid, prevăzut cu diferite figuri sculptate în stil oarecum baroc, deasupra cărora tronează un grup statuar, dominat de Mama Baar, o splendoare, care, cu siguranță a contribuit la impunerea acestui braț drept izvor al Dunării (Donaubach), în detrimentul celuilalt, din Furtwagen, numit Breg. Cel puțin din punct de vedere turistic.

            Ajuns acolo îl copleși imediat o amintire minunată. Cu foarte mulți ani în urmă, pe cînd fusese aici pentru întîia oară, împreună cu soția și fiica, aceasta din urmă a făcut un gest des răspîndit acolo. Și anume, acela de a arunca monezi în apa izvorîtoare a marelui fluviu. Există, își aminti, și o poză legată de acest gest al fetiței de altădată, dar nu știa precis pe unde s-o caute. De cînd cu digitalele, fotografiile analoge au trecut în plan secund. De la înălțimea acestor aduceri-aminte, se lăsă furat de moment, simțind din nou limpezimea aerului, acuratețea peisajului, gesturile lente și oarecum cuvioase ale celor care, precum el însuși, veniseră să întîrzie un ceas, două, pe lîngă fîntînă, căci, așa rotund cum era îngrădit, izvorul crea această impresie. E drept, una mai mare, mai largă şi, înainte de toate, impunătoare. I-ar fi plăcut să-şi facă palmele căuș, să le lase într-o alunecare pioasă în apa marelui izvor, iar mai apoi să-şi spele o dată fața cu Dunărea, așa cum era ea la început de drum. Limpede, cu apariție de veșnic nou-născut, de vise multe și mărețe, pe care avea să le culeagă şi să le ducă pe parcursul atîtor sute, ba chiar mii de kilometri, învățînd atîtea limbi - căci nu puține sunt țările pe care le străbate - și ieșind în largul mării de pe pămînt românesc, lucru care pe el, la vîrsta de școală elementară, îl făcuse oarecum mîndru, ba chiar zicea că Dunărea este numai a noastră, chiar dacă vine tocmai din Munții Pădurea Neagră, ai cărei copaci, de altfel, și-i și închipuia, desigur, schwarz. Istoria ne învață că această denumire a primit-o încă din vremea romană, fără a exista o explicație anume a atributului care i-a fost acordat. Uitîndu-se la inscripțiile din împrejurimi – căci erau astfel de tăblițe -, avu marea uimire și tot atît de mare îi fu și bucuria la descoperirea uneia scrisă în limba românească, cea dulce și frumoasă, cum o cîntă poeții...”Păcat – își spuse mai apoi – că nu am fotografiat-o, cine stie dacă Google, geniul definitiv, cum îi plăcea lui să răsfețe această mașinărie, o va găsi, odată ce voi fi ajuns acasă”... Ceea ce s-a și adeverit. Plăcuța fusese donată de un grup de foști deținuți politici români, dar detaliile, care ar fi putut trasa un contur mai grăitor acestui gest, cu tentă culturală și politică, nu mai erau de găsit. Important rămînea însă că la Izvorul Dunării citi o inscripție în limba lui maternă și că aceasta se punea stavilă împotriva uitării unui grup de condamnați pentru convingeri politice opuse celor de la Centru. În perioada ceaușistă, se-nțelege. Se abandonă din nou cursului Apei celei Mari, cum îi veni mai devreme s-o numească. Se opri, mai întâi, la Ulm, unde se revăzu, împreună cu familia, cu mulți ani în urmă, plimbîndu-se pe malul ei. Interesant i s-a părut atuncea, că Dunărea, deși nu străbătuse foarte mulți kilometri, era deja un rău în toată legea, iar la Passau, unde, de asemenea a admirat-o, era deja un fluviu, căci dimensiunile îi îndreptățeau acest statut. Mai poposi în Viena, dar nu mult, zicîndu-și că aici a fost mai des și că încă o să mai aibă ocazia de a o vedea. Mai mult, aici a făcut și o mică ieșire cu vaporașul, pe unul dintre canale, pe o rută îndrăgită de turiști. Ajunsese, pe calea gîndului, pe la Porțile de Fer, după ce mai aruncă o privire peste Duna, de pe podul dintre cele două mari părți ale capitalei ungare, revăzînd bildurile minunate, atît pe cele cu fluviul ca atare, cît și pe cele care oglindeau clădirile îngrijite şi impunătoare din împrejurimi. Da, era un minus, chestia cu Porțile de Fer, iar dacă e să meargă încă și mai jos, înspre Marea cea Neagră, se va lovi de încă o ... barieră: aceea că în Deltă, de asemenea, încă nu ajunsese...

Deodată apăru un alt gînd în reveria în care alunecase. Era legat de Someșul Mare, rîul copilărie-i sale, de care îl lega atîtea amintiri și trăiri, de la învățatul înotului, mai degrabă de nevoie, căci băieții mai mari îi aruncau pe ceilalți, încă neînvățați cu ale înotului, în locurile unde, de musai ca de voie bună (după o vorbă de prin partea locului) trebuia să dai bine din mîini și picioare pentru a te ține la suprafață și a ieși la liman şi pînă hăt, către vîrsta adolescenței, cînd lua la cunoștință faptul că nu numai în cărți, ori la cinema, trăiește frumosul, ci că acesta era acolo, chiar lîngă el, i se așterne, pur si simplu, la picioare. Unul dintre formele acestuia era chiar apa, rîul. Metoda, descrisă mai sus, prin care se învăța înotul era oarecum spartană, dar cît se poate de eficientă. Păi și Someșul era parte a Dunării!, descoperi el din nou America. Așadar, încă un motiv să vadă Dunărea, cea de după revărsarea Tisei, care, la rîndul ei înghite cele două brațe ale Someșului, cel Mic și cel Mare. Să vadă, carevasăzică apa în care, cîndva, cu multe zeci de ani în urmă, învățase si el să țină la suprafață. E adevărat, mult mai sus, dar, cîndva, parte amestecată în valurile danubiene. I se făcuse lumină în priviri, era plin de nou, de vechi, de vis şi avid de a merge - de data aceasta, acum şi de-adevăratelea - pe Dunăre în jos. Parcă-l văd şi acuma cum a luat-o din loc: pășind arcuit, cu ochii privind undeva în zări, o țintă numai de el știută. Și s-ar părea că se simte minunat în această escapadă cu aspect clar de Discovery, devreme ce, din fiecare oraș în care ancorează, pe durata croazierei pentru care nici măcar nu a plătit cine știe cÎt, îmi trimite cÎte o ilustrată. Demodat, dar mult mai real, mai adevărat. „Omul care a învins inerția zilei”, îmi zic de fiecare dată, încercat de un sentiment de admirație. După socoteala mea, mîine ori poimîine ar trebui să primesc următoarea ilustrată. De data aceasta din Tulcea...