Sport și cultură

Când ne propunem să reconstituim istoria sportului ne dăm seama că există destul de puține lucrări științifice, astfel că sursa cea mai importantă de inspirație o reprezintă evocările practicanților sau iubitorilor acestei experiențe colective. În afară de informațiile superficiale furnizate îndeosebi de gazetele de specialitate ale vremii, și aș aminti aici reputata „Gazeta sporturilor”, sau de rubricile sportive ale zearelor locale sau marilor cotidiane, cuvântul grav, meditația, opinia elaborată, chiar și ironia, le găsim în textele literare. Cultura nu se poate sustrage atracției mitului sportiv, un mit modern al zilelor noastre, un izvor de informare plin de chemări și promisiuni.

Oare ce am ști azi despre Jocurile Olimpice antice fără notele de călătorie ale lui Pausanias sau odele lui Pindar? Să știți că nu s-a scris întotdeuna cu entuziasm despre sport. Unii și-au manifestat o pasiune discretă, iar alții o medestă atenție. Nu au lipsit nici detractorii. Adunate însă la un loc, textele acestea se constituie într-un tezaur de istorie  al sportului.

„Nu vă uitați de sus la învățatul mușchiului și încheieturii!...”, spunea Tudor Arghezi, și continua: „Ca și în toate artele și disciplinele științifice și aici la noi, în terenul sportiv vocația este totul...eu, cel care vă vorbesc sunt un enciclopedist al sportului și profesez sportul unanim: dau cu pumnul între nas și gură, lovesc cu degetul mare al piciorului fruntea la rădăcina nasului, fac luptă franceză, utilizez jiujițul, mă apăr cu bastonul învârtit cu rapiditate ca o helice, umblu călare, primesc mingea deasupra gleznei și o trimit mai departe, lopătez ca un marinar, mă delectez cu bicicleta, atac planeta cu automobilul și cu o eleganță cam searbădă puțin – pantaloni albi, papuci albi, pălărie albă, cravată albă, vântur în aer cu racheta, într-un maidan curățat și pe deasupra unui năvod întins, mingile mici, de cârpă catifelată, ale supremelor senzații suave. Omul de tenis este un extraordinar. Mă gândesc...că toate rachetele sunt frumoase și toate femeile sunt frumoase: Să știți însă că verificarea în plastica sensibilității nu se face cu ochiul pentru că și cel mai precis instrument de viziune se înșeală față de oarba experiență...”

Pe vremea când era director al Teatrului Național din București, scriitorul Liviu Rebreanu, stabilind netemeinicia antagonismului dintre cultură și sport a făcut următoarea afirmație: „Gradul de sportivitate indică într-un fel și gradul de civilizație al unui popor...iar între o civilizație sportivă și una teatrală, parcă ar fi de preferat cea dintâi”.

În scrierile sale, profesorul Constantin Sănduță s-a străduit să distingă momentul trecerii de la sport ca „manifestare impulsivă” la sportul ca „valoare culturală” și a înțeles că integrarea se petrece atunci când exercițiul sportiv se efectuează cu conștiința exactă a semnificației educative și a treptelor ierarhiei valorice. Astfel, sportul devine „proiect uman realizat”, permițând omului să descopere resorturi de ordin cultural care zac în el însuși. În acest sens Constantin Sănduță a încercat din răsputeri să-i convingă pe cei din jur despre faptul conform căruia cultura sportivă înglobează un sistem de principii care ne ajută să găsim în noi înșine uimitoare resurse, să le valorificăm și astfel să descoperim dimensiunile noi ale propriilor disponibilități.

Mărturisesc că l-am admirat pe Prof. Constantin Sănduță ca sportiv, pe când eram copil, pentru ca mai apoi acest sentiment să se schimbe în dragostea și respectul elevului pentru dascălul său, așa cum și domnia sa o are pentru înaintași, pe care de câte ori are ocazia îi elogiază cu evlavie.

Felicitări Constantin Sănduță, multă sănătate și putere de lucru în continuare!