STATUL FISCAL ŞI ECONOMIA „GRI”

S-au scris tomuri întregi despre ineficienţa guvernării Boc 3 sau 4, nimeni neştiind al câtelea, Guvern incapabil să redreseze economia ţării şi să rezolve problemele sociale în care se zbate un popor minţit şi înşelat de politicienii de toate culorile. Soluţia „salvatoare” a guvernanţilor de azi este abordarea unei politici fiscale dintre cele mai împovărătoare din ultimi 20 de ani, depăşind orice limită, suma taxelor şi impozitelor ajungând la aproape 50 la sută din PIB fapt care a dus la acea „revoltă mută” de ani de zile împotriva impozitelor aberante. Oamenii au început să nu mai muncească cinstit în condiţiile în care veniturile suplimentare obţinute sunt toate luate de către stat, obligându-i să nu mai fie corecţi. Aşa s-a născut „economia gri” sau economia subterană, care a ajuns în prezent la peste 40 %.

Toate încercările de reducere a economiei subterane nu au nici un efect atâta timp cât ratele de impozitare se menţin ridicate, ba chiar este încurajată de către stat, care nu numai că participă activ la aceasta ci şi o consideră justificată „moral” şi chiar o soluţie „ingenioasă”. Dar în fapt ea duce la subminarea coeziunii morale a societăţii şi produce un gen de otravă politică foarte periculoasă: cinismul. Cei mai mari evazionişti fiscali recunoscuţi de Guvern sunt cei din domeniul panificaţie şi morărit, unde evaziunea fiscală este aproape de 80 % fără ca statul să facă ordine în acest domeniu, care înfloreşte an de an sub ochii controlorilor statului, mulţi dintre ei fiind în cârdăşie cu aceştia.

Prin această atitudine guvernanţii atentează la drepturile individului, privit doar ca un contribuabil, uitând cu totul că dacă individul şi-a creat o carieră cinstită şi îşi întreţine familia, plătindu-şi corect birurile către stat, poate socoti că şi-a îndeplinit principala sa îndatorire faţă de societate. Mizeria politică, criza economică, şomajul, promiscuitatea, nu-l privesc în niciun fel. Acest individualism constă în a aşeza fericirea vieţii domestice, valoarea muncii zilnice mai presus de orice angajament politic, în a pune viaţa privată înaintea vieţii publice.

Aşa se face că Guvernul actual să nu mai aibă nici o limită în politica fiscală. Când va învăţa, dacă o fi învăţat vreunul de până acum, limitele privind capacitatea acestuia de a strânge bani, prin intermediul impozitelor sau al împrumuturilor? Va trebui să înveţe să o ia de la început, adică să pornească de la resursele disponibile şi nu de la cheltuielile dorite, când este vorba de stabilirea bugetului sau a unor politici guvernamentale. Va reînvâţa să spună „nu”, pentru că luarea deciziilor implică şi riscuri şi pot deveni şi nepopulare. Când va fi gata să accepte că luarea deciziilor reprezintă ceea ce politicienii ar trebui să facă de fapt?

Probabil că în viitor cea mai importantă funcţie a Guvernului va trebui să fie elaborarea de standarde, stabilind chiar nişte limite, mai ales când o instituţie devine prea arogantă, creând instituţii noi, puternice, autonome, de ale căror valori şi funcţionare depind tot mai mult dezvoltarea generală a ţării, îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor.

Dar până când pe Guvern sunt puse presiuni politice, acesta este unul ineficient.