Steagul de nuntă din Ţara Năsăudului, într-un documentar prezentat generaţiilor următoare de pe vatra Mariei Peter

Steagul de nuntă din Ţara Năsăudului va fi prezentat într-un documentar inedit generaţiilor următoare. Filmările au avut loc la Salva, acasă la familia Bodescu, renumită pentru cusutul cu mărgele. Gazde au fost Ana Bodescu, tezaur uman viu al Ţării Năsăudului (distincţie acordată de Ministerul Culturii) şi Cornelia Bodescu. Taraful Tradiţional, condus de violonistul Anghel Urs, a acompaniat cântecele specifice steagului şi ritualului de nuntă. Şi jocurile în care s-au prins toţi cei prezenţi. Şi ce jocuri frumoase avem în satul nostru tradiţional. Stegari, cematoare, tânăra interpretă Amalia Tuturuga, primarul Gheorghe Onul, neamurile familiei unde am filmat, pe vatra Mariei Peter, au realizat momente unice. Filmul va purta semnătura lui Emilian Puitau ca imagine şi va putea fi urmărit la Televiziunea Naţională.
A fost o bucurie pentru mine să fiu prezent la acest eveniment de readucere în actualitate a tradiţiilor noastre, făcutul steagului, cel mai frumos şi mai spectaculos element din nunta noastră românească. Ştefănuţ Iliuţ, Ani Vasile, Butaci Ioan şi Mititean George au fost prezenţi încă din ajunul sărbătorii pentru a pregăti steagul, ei fiind, de-a lungul timpului, prezenţi la multe din nunţile sălăuanilor. Ciucurii au fost confecţionaţi de Urs Dumitru, iar bota pentru steag de Năşcuţi Vasile. Lor li s-au alăturat George Moldovan şi Vasile Tomi.
„Mulţumesc că aţi acceptat această provocare pentru a vă arăta tuturor cel mai important element din nuntă, de la Salva, şi a-l dezvolta la adevărata lui valoare. Vă invităm să vedeţi lucrul cel mai de preţ al nunţii tradiţionale de la Salva, şi ce este cel mai important, aici se adunau şi comunicau toţi tinerii. Mergeau la steag joi seara şi vineri seara pentru a se cunoaşte şi pentru a fi mai apropiaţi unul de celălalt şi comunicau, pentru a ajunge, unii dintre ei, şi la căsătorie. Trebuie să scoatem în evidenţă bucăţi parţiale din nuntă pentru că tineretul din ziua de azi nu ştie ce să facă, ce semnifică aceste elemente. Eu îmi doresc să facem părţi din nunta tradiţională pentru a descifra toate secretele lor. Sunt foarte bucuroasă că mama soacră a adus, în acest an, în satul nostru, un premiu deosebit cu care sper ca Ţara Năsăudului să se mândrească, pentru că este un om de valoare, şi spun asta în calitate de noră. M-am născut cu numele şi munca lor pe buzele tuturor, ei au făcut costumul popular autentic de patru generaţii, lucrat la cea mai înaltă valoare. Mulţumesc că în familia mea a fost adus „tezaurul uman viu”” a declarat Cornelia Bodescu.
La rândul lui, primarul Gheorghe Onul a spus: „Sunt onorat să particip la acest eveniment deosebit alături de Cornelia Bodescu, căreia îi doresc mult succes în tot ceea ce face. Din anul 1918, de la 1 decembrie, o piesă de pe steag este şi tricolorul nostru. Înainte, nu erau nunţi fără steag. Nunta care era fără steag era considerată o nuntă de oameni mai săraci. Puţine localităţi de la noi din judeţ şi chiar din ţară se pot mândri cu atât de multe ateliere care duc tradiţia portului popular mai departe. Avem noroc şi cu oamenii mai în vârstă care iniţiază tineretul. Există tot felul de ii, în toate parcările, dar originalul este la Salva. Nu facem kitsch-uri, cum s-ar spune. Cu ani în urmă, o nuntă ţinea trei zile. Steagul începea de joi seară şi sâmbătă se făcea de feciori, iar cel mai vestit dintre feciori era numit stegar, trebuia să apere steagul timp de trei zile, până luni ce se termina nunta. Dacă era furat steagul, răscumpărarea era mare şi nimeni nu-şi permitea să răscumpere steagul. Se folosea bărbănocul pentru că steagul trebuia folosit şi iarna. Nunţi se făceau şi iarna. Se dădea zăpada la o parte şi se căuta bărbănocul pentru că era verde. Vă mulţumesc tuturor şi vreau să organizăm evenimente şi pentru alte elemente din tradiţia noastră”.
Violonistul Anghel Urs a fost şi el plăcut surprind de ce a văzut la Salva: „Mulţumesc pentru invitaţie. Îmi amintesc de anii copilăriei când se făceau nunţi tradiţionale foarte frumoase, cu steag, cu călăreţi, unde toată lumea era îmbrăcată în costum naţional. Era o frumuseţe să vezi o nuntă ţărănească, cum se spunea înainte, pe vremuri”.
„Steagul semnifica trecerea de la tinereţe la căsătorie. Veneau băieţii de acasă cu curele cu zurgălăi care se cuseau pe un material, pe urmă se acopereau cu petele să împodobească, după care se punea bărbănocul, planta care nu se usucă niciodată, care semnifică faptul că nunta va fi de durată, va trainică, spicele de grâu semnifică bogăţia. Ciucurii au fost adunaţi de la oamenii din sat care aveau cei mai frumoşi ciucuri care se purtau pe cai. Când ieşea mireasa de la cununie se dădea cu steagul către ea ca să o prindă. Avea trei încercări” ne-au spus stegarii.
Pe Someş „făcutul steagului echivalentul împodobirii bradului în alte zone, este un moment în care mirele se desparte de burlăcie. Hărnicia şi îndemânarea fetelor, iscusinţa lor şi puterea bărbătească se pot citi de pe acest steag care îndeplineşte în acelaşi timp mai multe roluri: anunţă un eveniment important în viaţa satului şi locul unde se vor face pregătirile la care vor participa tineri şi tinere, dă posibilitate acestora să se întâlnească, să se cunoască mai îndeaproape şi chiar să pună la cale noi uniuni, scoate în evidenţă ce ştiu, ce pot şi cum pot să execute lucrări de mare fineţe artistică cei care vor intra în viaţa de familie mai târziu, este un antrenament prin ritmul care îl imprimă alaiului, înveseleşte, înfrumuseţează „peisajul” şi se mai consideră a fi şi aducător de noroc pentru nuntaşi şi în special pentru cei care-l ,joacă” bine în ritmul „ceterii”. „Stegarii” erau câţiva feciori, prieteni ai mirelui care pregăteau steagul nunţii şi însoţeau mirele pe drum la naşi, la mireasă, până la biserică, apoi la casa nunţii. În volumul „Cultura tradiţională imaterială românească din Bistriţa-Năsăud, Riturile de trecere”, apărut la Editura Şcoala Ardeleană, am vorbit despre importanţa steagului în nunta noastră.
Fetele aduceau bărbânoc şi panglici colorate. Steagul era format dintr-o turcă lungă de tors, uşoară, din lemn de brad, în vârful căreia se fixa o cruce de care atârnau clopoţeii. De furcă se fixa cununa împletită din bărbânoc, panglici colorate şi două năfrămi (una albă şi alta roşie). Bâta era încrustată pe porţiunea dinspre bază în motive geometrice, împodobită cu două năfrămi, una roşie şi una albă, peste care se aşezau două brâie fecioreşti în cruciş. La vârf se aşeza o cunună de «bărbânoc» sau «saschiu», iar de crucea suport a cununii se atârnau şase-opt zurgălăi.
Pe Valea Gersei steagul avea la vârf o coroană de spice aşezată pe un colac, de care se lega o curea cu zurgălăi, până la partea inferioară a năfrămilor. Cele patru punţi cu clopoţei aşezate pe axul steagului reprezintă drumul vieţii pe care se călătoreşte, de acum în doi, în înţelegere şi armonie. Cununile de bărbânoc reprezintă viaţa încărcată de noroc. Pânza steagului în formă de triunghi echilateral, simbolizând trinitatea credinţei creştine, tăria, frumuseţea, echilibrul. În vârf de tot, este un singur clopoţel rotund, fapt ce vrea să spună că, la început sunt doi, apoi mai mulţi, căci vin copilaşii. Cununa rotundă de băbânoc reprezintă încununarea vieţii încărcate de noroc şi, cum între punţile deasupra şi cununa de bărbânoc, semirotundă, de pe vârf, se află un colac de pâine, atunci, la semnificaţiile anterioare se adaugă şi aceasta, adică viaţă îmbelşugată, hărnicie, credinţă, pâinea fiind sacră dintotdeauna.
După confecţionarea steagului chemătorii aduceau mireasa şi chemătoarele la casa mirelui unde se adunau şi ceilalţi tineri din sat, pentru un joc de rămas bun, numit steag. Este ultima manifestare colectivă în care mirele şi mireasa mai aparţin cetei flăcăilor, respectiv a fetelor. Jocul dura până în jurul orei 23, joc care se încheia cu datul cămăşii mirelui de către una din chemătoare, însoţită de un text pregătit special, despre care am scris într-un capitol special.
În unele zone, după-amiaza zilei de sâmbătă, mirele cu cei doi chemători şi mireasa cu cele două chemătoare, mergeau pe uliţele satului strigând la fiecare casă şi chemând la jocul steagului, care începea de sâmbătă seara şi ţinea până duminică dimineaţa, unde jucau împreună tineretul satului şi oamenii căsătoriţi invitaţi la nuntă. Atât jocul steagului cât şi nunta se făceau cu muzicanţi. În cel de-al treilea joc, mirele oprea jocul cu o sticlă de vin in mână, ura celorlalţi tineri noroc să ajungă să păşească şi ei pasul spre căsătorie şi le mulţumea de prezenţa la jocul steagului.
La Bichigiu există obiceiul ca stegarul să poarte steagul călare pe un cal înstruţat, el având şi o ploscă plină cu ginars cu care închină la o serie de persoane, spunând: „Casă de piatră la mniretei!" . În alte sate, în trecut, steagul era format dintr-un pom împodobit cu panglici, flori şi clopoţei, pe crengile căruia atârnau turte şi de care era legat un colac, al stegarului. O fuziune a steagului cu pomul, total diferit faţă de alte zone. În seara de sâmbătă seara era jocul steagului la care participau doar tinerii împreună cu mirele şi mireasa şi cu naşii. Unul dintre tineri era stegarul, care scutura pomul şi îl închina la naşi, turtiţele care cădeau din pom erau adunate de tinere. Culoarea roşie a steagului semnifică dragostea aprinsă, albul este simbolul virginităţii miresei şi caracterul sacru al uniunii sexuale, iar verdele reprezintă creşterea şi prospeţimea naturii. Prezenţa steagului sugerează şi o dedublare a personajelor umane, reprezentând un fel de alter ego al omului care îl poartă. El are o semnificaţie „estetică de a impune ceremonialului o notă sărbătorească, fastuoasă; este podoaba mirelui şi a miresei şi apare ca un semn caracteristic al oştilor angajate în luptă”. Dacă plosca şi toiagul chemătorilor se folosesc la mai multe nunţi, steagul este împodobit la fiecare nuntă în parte. În tot timpul desfăşurării ceremonialului nupţial stegarul, unul dintre cei mai frumoşi feciori din sat, trebuie să-şi facă bine datoria încredinţată, să scuture în permanenţă steagul, pentru ca să sune clopoţeii şi oamenii să iasă pentru a vedea alaiul.
La Maieru, fiind toţi adunaţi la casa mirelui, beau câte un pahar de vinars, ca să capete voie bună, şi apoi chemătorii dimpreună cu fratele de mire, iau muzicanţii în mijlocul lor şi, având stegarul steagul la el şi tot scuturându-l, merg de la mire către casa miresei, făcând voie bună şi chiuind de răsună satul. Fiind înserat, mulţi din ei au lumini în mână. De la fiecare casă ies toţi oamenii să privească, pentru că sunetul muzicii, al chiuiturilor, al fluierăturilor (fişcăituri), al clopoţelelor de la steag, pe care în continuu îl tot scutură; aceste toate în liniştea nopţii nu lasă pe nime a fi indiferent.
Când aude mireasa zgomotul acela, ştie, că vin să o ducă, şi atunci numaidecât iese din casă şi merge la o vecină să o gate, adică să o pieptene şi să o înstruţe. Miresei i se piaptănă frumos părul, i se împleteşte apoi în o singură coadă care atârnă pe spate la vale. Părul este astfel împletit, că pe mijlocul capului se află începând de pe frunte spre ceafă o cărăruşă frumoasă şi dreaptă. La romani încă avea mireasa părul pieptănat cu cărăruşe pe mijlocul capului, şi anume aceea cărăruşă se făcea cu ajutorul unei „hasta coelibalis” sau suliţa Minervei, ca mireasa să nască eroi; numai cât că părul nu se pieptăna la romane într-o coadă, ci în mai multe. Până când se gată mireasa, chemătorii şi cei ce au venit după ea mai beau câte un pahar de vinars în casă la ea, mai joacă cu fetele ce s-au adunat aici de prin vecini, mai chiuiesc. Mireasa se îmbracă în sumar şi apoi, însoţită de fratele sau sora de mireasă, precum şi de chemătoare, cu ochii roşii de plânsul cel mult, pleacă în mijlocul chemătorilor cătră casa mirelui. Mersul nu este mai puţin zgomotos ca venitul la mireasă şi privitorii nici acum nu lipsesc, ba din contră sunt mai mulţi. Mireasa cu această ocaziune nu e iertat să fie însoţită de mire, — nici chiar de părinţi - afară de persoanele amintite mai sus.
Cei de la mire, auzind zgomotul, ştiu îndată, că vin cu mireasa; deci se şi pregătesc să o primească. Mirele îmbrăcat iese cu o lumină în mână până în pragul uşii pe unde are să intre mireasa, şi aici o aşteaptă. Ajungând mireasa aici, mirele o ia de mână, o duce în casă, unde o pune în fruntea mesei, iar el se pune lângă dânsa. Mireasa şede de-a dreapta mirelui, lângă ea vin fraţii de mireasă, dacă sunt, şi apoi ceilalţi oaspeţi. Mirele îşi primea mireasa în pragul uşii cu lumina în mână. Străinii, - fetele şi feciorii, - care s-au adunat aici din curiozitate de a vedea mireasa, se departă acum pe la locuinţele lor, şi aşa, rămânând numai oaspeţii, încep a-şi petrece. Oaspeţii din seara aceasta sunt numai neamurile cele mai de-aproape ale mirelui. Modul cum îşi petrec şi cum se veselesc în seara aceasta nu variază nicidecât de petrecerile ce se fac în serile de după cununie cu singura excepţie, că în această seară mireasa nu se joacă pe bani şi că oaspeţii cei mai de frunte nu suni petrecuţi cu muzica, când merg acasă. La capătul petrecerii mirele este obligat să-şi petreacă mireasa spre casă până la jumătate locul. De la casa mirelui feciorii iau steagul şi se duc la casa miresei şi după aia merg cu toţii la cămin. Când ajung la mireasă feciorii nu intră în casă şi pentru ca mireasa şi fetele să ştie că au venit spun următoarele:
Frunză-n prun, frunză su ’ prun
Ieşi mândruţă până-n drum
De ţi-am fost vreodată bun
Frunză-n fag, frunză su ’ fag
Ieşi mândruţă până-n prag
De ţi-am fost vreodată drag.
Fetele aud chemarea şi ies în drum unde mireasa spune următoarele cuvinte pentru a răspunde la chemarea mirelui:
Frunză verde de măr bun
Doamne-ajută-ne la drum
Frunză verde de măr mare
Doamne-ajută-ne la cale.
Pe urmă pleacă toţi la cămin unde ia parte tot satul la jocul steagului. Acest joc al steagului se face astfel: unul din feciori scutură steagul pentru a suna clopoţeii prinşi pe el, iar ceilalţi feciori vor ciui în următorul fel.
Faceţi ficiori voie bună
Până suntem de-a-mpreună
Că dacă ne-om despărţi
Dumnezeu ştie ce-o fi
Care pe unde-om trăi
Dumnezeu ştie ce-a da
Care pe unde-om mai sta
O altă variantă de ciuitură de steag este următoarea:
Rău îmi pare după lume
Şi la lume după mine
Fu mă trec şi ea rămâne
Eu mă trec ca şi-o cicoare
Ea rămâne ca o floare
Eu mă trec ca cicoarea
Ea rămâne ca florea

După ce termină de ciuit una din fete, aleasă de mireasă îi dă mirelui cămaşa ţesută de viitoarea lui soţie, rostind următoarele cuvinte:
Cămaşa-i cu floricele
Şi-i umplută cu mărgele
Pe unde a cusut mireasa
Străluceşte ca mătasea
Pe unde o cusut chemătoarele
Poate băga mâţa picioarele
După ce se termină aceste obiceiuri invitaţii se ospătează şi joacă până dimineaţa.
Când steagul e gata împodobit se agaţă la o grindă şi rămâne acolo până în ziua nunţii.
Tot timpul evenimentului de la Salva a fost alături de noi, într-o imagine superbă, Măriuţa Casariului (Maria Peter), pe a cărui vatră am fost, şi de care primarul Gheorghe Onul, îşi aminteşte cu drag, neamuri fiind, cum l-a găzduit în casa ei, la Cluj, student fiind. “Cântece de nuntă de pe Valea Someşului” este albumul ( ce a apărut mai întâi ca disc la Electrecord, apoi reeditat sub formă de cd de Consiliul judeţean Cluj) ce adună cele mai frumoase cântece ale importantului eveniment din viaţa mirilor: „Mireasă, la cununie”, „Mă duc, maică, de la tine”, „Cântecul cămeșii mirelui”, „Nănași ca aieștia doi”, „Strigătura la steag” , „Cântecul găinii”, „Strigătura găinii”, „Scoală-te mire-n picioare”, „Miresucă cu cunună”, „Strigătura socaciței”, „Câte fete sunt la masă”, „ La marginea grădinii”, „ Chiuiți, dragele mele”, „ Ceteruică de brăduțu”, „ Rău îi pare lui badea”, „ M-a făcut mama frumoasă”.
Maria Peter (născută Onu, la 1 ianuarie 1925,în Salva) a fost binecuvântată în casa părintească de episcopul Iuliu Hossu şi l-a cunoscut pe regele Mihai I. A fost decorată în numeroase rânduri, ultima distincție fiind Ordinul Național al României. A înregistrat peste 300 de cântece populare din Ardeal și a scos 16 discuri, iar în 2002 a primit din partea Președintelui României, Ion Iliescu, diploma de merit cu grad de cavaler și o insignă de platină. Când s-a înființat Studioul de Radio din Cluj a avut loc un concurs pentru un post de cântăreț de muzică popular, fiind aleasă dintre alți 64 de candidați. A fost evenimentul care i-a schimbat viața. A făcut aici primele înregistrări, în anul 1954. Cei de la radio au trimis înregistrările ei la București, iar cei de acolo au venit la Cluj ca să înregistreze și alte cântece. Ci Filarmonica din Cluj a avut astfel ocazia să cânte alături de cei mai mari artiști de muzică populară ai țării: Maria Lătărețu, Ioana Radu, Rodica Bujor, Ion Luican, Alexandru Grozuță, Felician Fărcașu, Dumitru Fărcaș, Lucreția Ciobanu. În ultimii ani de viață s-a dedicat picturii icoanelor. De pe vatra unde în urmă cu 95 ani s-a născut valorosa noastră artistă vă dăruim o strigătură aşezată în album de Maria Peter:
N-am nimic pe lume drag
Ca pe badea de la steag,
Că-i inalt şi frumuşel
Mor fetele după el.