Ştefan Velniciuc: Adrian Pintea avea ceva din lacurile adânci...

Ştefan Velniciuc a fost unul dintre profesorii lui Adrian Pintea la Institutul de Artă Teatrală de Cinematografie Bucureşti, secţia actorie. Îl urmăream în timp ce depăna amintiri despre Adrian Pintea. Acelaşi rafinament, aceeaşi nobleţe ca şi la Adrian Pintea.

A  venit la Bistriţa din dor de Adrian Pintea. A făcut un efort uriaş. Luni dimineaţa îl aşteaptau repetiţii serioase la o piesă de Shakespeare, plus alte şi alte proiecte. Îmi spune că "dorurile astea nu se alină. Adrian rămâne ca un soi de prezenţă”.

Ştefan Velniciuc îşi controlează bine emoţiile, este profesor la UNATC, doctor în teatru. Nu vorbeşte uşor, trebuie căutat. Poate, tocmai de aceea l-am ales ca şi interlocutor.

Ochii lui umbroşi trimiteau undeva în interiorul fiinţei lui

 Relaţiile cu ceilalţi ne ajută să ne şi autodescoperim. Ce a învăţat profesorul Ştefan Velniciuc de la studentul Adrian Pintea?

Ştefan Velniciuc: Noi învăţăm unii de la alţii, pentru că este o meserie care se transmite. Este o meserie care în limbaj non academic, se spune ,,se fură”, adică înveţi de la cei buni, înveţi din realizările celorlaţi, înveţi din pasiunea de care dau dovadă, te infuzezi într-un fel şi acesta e modul în care învăţăm unii de la alţii, ne transmitem nu la modul programatic ca să zic aşa, ci aproape involuntar. Ori, de la Adrian, dacă stau să mă gândesc acum, zona de puritate profundă pe care o avea, pentru că avea ceva din lacurile adânci...lacurile adânci, cum spunea Blaga, apropo de florile de nufăr, care cresc din nămolul de pe fundul mărilor adânci.

Pintea era un om care îşi punea probleme, care era foarte frământat, care încerca să dea sens prin interpretarea lui în mai toate situaţiile în care se afla şi asta era foarte vizibil pentru colegii din afară, inclusiv şi pentru mine. În plus, sunt oameni cu care empatizezi, pentru că sunt structuri care sunt compatibile şi probabil că şi asta ne-a apropiat.

Când v-aţi zis: "da, studentul Adrian Pintea va ajunge...”

Ştefan Velniciuc: Prima dată când l-am văzut. Prima dată când l-am văzut la primul examen. În iarnă existau primele examene de actorie care urmau celor de la admitere. Eu l-am văzut şi la admitere, eram în comisie, dacă îmi amintesc bine, s-au adunat mulţi ani de atunci şi mai pot să şi greşesc. De fapt la acel prim examen din iarnă se face un soi de verificare: s-a greşit la admitere, nu s-a greşit. Ori, el era o prezenţă care se particulariza prin tot ceeea ce făcea. Era o prezenţă pe care o reţineai.

Avea un timbru particular şi la propriu şi la figurat, pentru că avea în glas un timbru special care se armoniza foarte bine cu ochii lui umbroşi care trimiteau undeva în interiorul fiinţei lui.

Cum s-a păstrat peste timp relaţia profesor-student?

Ştefan Velniciuc: Ea nu numai că s-a păstrat, a şi evoluat. Am amintit şi aici că era un pic de admiraţie şi din partea lui către mine, eu eram dintre profesorii care îndrăgeau mişcarea, eram pasionat de călărie, şi pe el îl atrăgea lucrul acesta. Asta ne-a făcut să ne unim.

Pe urmă, tipologic, în profesie eram recomandaţi pentru un anume gen de roluri, roluri mai de epocă, ne regăseam şi acolo. Pe urmă, am lucrat şi în radio foarte mult împreună şi făceam parte dintr-un soi de familie.

Aţi reuşit să deveniţi prieteni şi vă întreb asta, deoarece într-un interviu Adrian Pintea spunea: "mi-aş dori să am atât de mulţi prieteni pe cât am puterea de a  oferi prietenie”.

Ştefan Velniciuc: Da. Nu era o prietenie cultivată nici de unul, nici de celelălalt, dar de câte ori ne aflam împreună, aveam canal de comunicare unul cu altul.

Au rămas lucruri nespuse? Este ceva ce v-aţi fi dorit să-i spuneţi şi nu aţi avut timpul şi liniştea necesară?

Ştefan Velniciuc: Acum din perspectiva scurgerii timpului, probabil că da....Îmi amintesc un ultim film pe care l-am făcut cu Adrian, împreună cu regizor american, care se chema ,,Atacul grifonului”. Eram doi regi, eu pentru prima dată treceam în categoria personajelor pozitive, eu când jucam în filmele acestea istorice, de regulă eram plasat la negativ (n.r. – râde). În acest film, el era cel rău, eu eram cel bun şi am jucat în engleză, fireşte, şi nu ne-a dublat nimeni. De altfel, ce nu s-a amintit aici, talentul lui pentru limbi străine şi cât de capabil era să vorbească cu diferite accente în limba engleză, lucru pe care l-am verificat şi în turneele pe care le-am avut cu el în străinătate şi atunci când la filmări folosea limba engleză. Filmul era dintr-o anumită categorie, nu asta contează, prestaţia noastră nu a fost ruşinoasă, ba chiar, dimpotrivă.

Ne-am mai întâlnit în filme, iar în momentul în care Adrian a devenit profesor, eu eram la jumătatea carierei profesorale şi nu de puţine ori am schimbat păreri, opinii despre cum să se raporteze la această nouă profesie. Numai că el era un profesor special, era un profesor care venea cu haloul lui, cu farmecul pe care îl avea şi asta conta foarte mult în raporturile cu studenţii. L-am urmărit prin forţa împrejurărilor, era în fişa postului, toate examenele pe care le-a făcut şi dacă simţeam nevoia, colegial, schimbam opinii.

Când vă e dor de Adrian Pintea, cum faceţi, cum vă alinaţi dorul?

Ştefan Velniciuc: Dorurile astea nu se pot alina. Vorbesc acum din perspectiva cuiva care poate să privească în urmă şi când mă uit pe ecran sau pe ecranul televizorului când se reiau filme româneşti, cum se întâmplă şi în cazul lui ca în foarte multe alte cazuri, se întâmplă să se redeştepte multe amintiri din vremea în care mă întâlneam cu colegii dispăruţi şi el, din păcate, este în această categorie...dar, rămâne ca un soi de prezenţă, pentru că a lăsat o dâră, a marcat ceva printre colegii noştri, cei care i-au fost mai apropiaţi şi cred că, dacă principala calitate a memoriei este uitarea, artiştii nu ar trebui uitaţi aşa uşor, pentru că ei marchează nişte generaţii, dacă ajung să le marcheze...

*Final de interviu. Închid reportofonul. Îi mulţumesc încă o dată. Îi transmit toate cele bune şi fiicei sale, actriţa Alexandra Velniciuc. Ochii îi zâmbesc. Vorbeşte cu drag de Alexandra. "Suntem ca soarele şi luna, atât de rar ne întâlnim, dar urmează să prezentăm un spectacol împreună la Ateneu”.

Mai schimbăm cîteva vorbe şi coborâm pentru a viziona filmul "Un bulgăre de humă”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, cu Dorel Vişan şi Adrian Pintea, în rolurile principale. "Am şi eu un rol mic. Trebuie să fiţi atenţi să nu vă scăpaţi batista, să vă aplecaţi după ea, că m-aţi ratat...”, îmi spune zâmbind. În timpul vizionării filmului, îl aud şoptind "mulţi dintre actori s-au prăpădit...”.

Dincolo de bucuria vizionării unei părţi din film, alături de actorul Ştefan Velniciuc, dincolo de bucuria de a sta de vorbă, rămâne bucuria întâlnirii. Despre întâlniri, am citit un lucru care mi-a plăcut tare mult: oamenii se întâlnesc din două motive, să se ajute reciproc sau să trăiască viaţa mai plin decât ar fi putut-o trăi singur. Întâlnirea cu actorul Ştefan Velniciuc a fost genul acela de  întâlnire, o întâlnire care lasă urme.