Sufletul poet stă în Casa teslarului

„Casa teslarului” al lui Ioan Pintea găzduieşte, în spaţiul ei, pas cu pas, prin intermediul constructorului, poezii inedite despre viaţă, aşa cum este ea, de la lumină la întuneric, de la bine la rău, de la îngerul decăzut la demonul ridicat, de la esenţa zilei fierbinţi la violenţa lumii prăfuită de postmodernul de neînţeles al sufletului născut din dragostea runcanilor. Volumul, apărut la Cartea Românească, şlefuieşte cu dalta minţii din cuvânt în cuvânt salbe de poeme care conturează nu doar viziunea creştină a poetului şi preotului Ioan Pintea, ci şi viziunea omului trăitor într-o lume a decameronului. Conştient de valoarea sa, „Am un geniu… trebuie să fiu obraznic cu metafora cu adjectivele cu vocalele”, poetul, pătruns de taina versului, trece uşor de la o stare la alta, de la fericire la tristeţe, de la mângâierea razelor de soare la răcoarea sub clarul de lună. Îngerul uneori strălucind prin ridicarea la cer, alteori, estompând lumina prin decădere, este arhiprezent în versul lui Pintea: „Inspiraţia şi îngerul/ stau ca două stârvuri la picioarele lui Francisc de Assisi” mergând pe aceeaşi linie: „Îngerul acesta nu are aripi/ el stă tot timpul singuratic deasupra mormântului gol”, viaţa devenind moartea şi moartea devenind viaţă, îngerul cu aripi sau fără aripi „sub răsăritul lunii, sub asfinţitul soarelui/ rostogolindu-se sub aripile morţilor/ ca un mare bandaj/ ca o mare aureolă”, aducând „în gură” „cartea cea mică”. Adică, cartea poemelor nemuritoare.

Deşi are un rămăşag cu el însuşi, „niciodată nu voi mai scrie despre îngeri/ fiindcă ei se întorc asuprea mea asemenea diavolilor”, poetul nu se ţine de cuvânt, mergând mai departe cu sintagma „cum stăm noi în lumină ceilalţi stau în întuneric/ cum stăm noi în întuneric ceilalţi stau în lumină”. „În fiecare zi se naşte din pâine/ o piatră o stâncă un munte” care prin esenţa primordială ne duc cu gândul la facerea lumii, la primul cuvânt pentru că „la început era cuvântul şi cuvântul era de la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul”. Mare este sufletul prea bunului ioan care „în grădina Edenului/ atinge moartea cu mâna stângă” însăşi contradicţia dintre viaţă şi moarte ducându-ne cu gândul la lumina veşnică dată nouă prin sacrificiul marelui pământean. Ioan „le vorbeşte despre ochii serafimilor vocea heruvimilor” tuturor celor care stau în faţa versului liber precum la Cina cea de Taină, unde „cârtiţa, mierla şi mielul au mâncat/ împreună pentru sănătatea trupului şi a sufletului/ carnea celui mai bolnav dintre oameni”.

Versurile sunt cu atât mai apropiate de inima cititorilor încât nu le mai desparte nici măcar semnele de punctuaţie, toate fiind una şi una fiind totul întru nemurirea spre înviere a trupului poeziei spre binecuvântarea sufletului. „Cele frumoase nu sunt înaripate nu zboară” afirmă poetul în acelaşi context în care ne spune că „frumoasă e numai dragostea ivită din ruinele/ stoice ale teoriilor despre amor/ şi înaripată şi zburătoare şi gingaşă/ precum ofilirea şi ridurile bătrânului anchidim”, bănuim noi, unul dintre sătenii care au rămas în memoria colectivă a meleagurilor strămoşeşti. „Dacă ai norocul să fi un serafim/…/ poţi să auzi vocile poeţilor cum se înalţă la cer/ şi poţi vedea cum focuri de aur ard în minţile lor/ şi cum poemele se nasc/ precum copiii care nu vor să vină” este una dintre cele mai frumoase dedicaţii date confraţilor poeţi, asupra cărora este insuflat harul divin: „Au ei poeţii vii o tehnică anume/ lângă ei Dumnezeu se face mic/ mic de tot/ un omuleţ acolo care se lasă dus de mână/ şi încântat îi urmează încântător/ până la marginile pământului/ priveşte şi el uimit/ cum printr-o mişcare absolut uimitoare/ graţia lor atinge perfecţiunea”. Aşadar, iubirea lui Dumnezeu este atât de mare pentru creaţia poeţilor încât în faţa lor aşteaptă neclintit rezultatul creaţiei ca, mai apoi, să cântărească „sufletul lui Neizsche” alături de sute de îngeri heruvimi şi serafimi. Uneori poezia lui Pintea şochează în sensul bun, aşa cum este cea care ne încântă vizual cu „călugăriţe pe schiuri”: „am văzut călugăriţe/ pe schiuri la Piatra Fântânele/ un contrast izbitor între alb şi negru/ aveau feţele îmbujorate şi mâinile umezi deşi fierbinţi” caracterizarea continuând mai departe în linia conturului omului perfect: „păreau dintr-o dată păsări exotice/ femei libere/ logodnice mirese adolescente/ mişcările lor aerobice/ salturile lor în aer/ aterizărilor lor graţioase şi tandre”. Tatăl şi fiul, fiul şi tatăl îşi conturează gesturile spre nemurire într-o poezie a oglinzilor în care receptorul devine emiţător: „În fiecare zi intră şi se roagă în catedrală/ aprinde şi stinge lumânări/ şi spune cu voce tare rugăciuni enumerate/ pentru sufletul meu”, mergându-se pe acelaşi filon cu portretul sufletului eului: „în fiecare zi intru şi mă rog în catedrală/ aprind şi sting lumânări / şi spun cu voce tare rugăciuni enumerate/ pentru sufletul lui”. Din cântecul lui Simion Cirineul aflăm că fiecare victorie are şi o decădere: „trebuie să cazi trebuie să te prăbuşeşti/ ca să poţi urma vindecat prin vămile Domnului”, Pintea asigurându-şi nemurirea prin imnul îngerilor: „despre gloria îngerilor vorbesc eu cel ce scriu/ întru lauda lor/ auzi-mă Doamne”. Vibraţia poetului spre cele sfinte îmbracă în aur şi argint rănile Mântuitorului cu smirna aloe şi mir, dar şi cu „un medicament foarte greu de găsit/ în părţile noastre/ adus de beduini pe cămile direct din arabia”. Îngerul veghează asupra noastră „cu toată greutatea oaselor” pe un nor, pledoaria lui pentru mântuire fiind halucinantă: „muritorii sunt întotdeauna vinovaţi/ ei nu pot deveni brusc/ şi aşa cum li se cere îngeri”. Liturghie cutremurătoare la Runc, unde sufletul se îmbălsămează de credinţă: „nu mai sunt îngeri pe pereţii bisericii vechi de la Runc/ unii au coborât adânc în morminte/ pe crucile de lemn se poate citi numele lor/ anghelinii paraschivă rodovică căliman sânziană rai/ alţii au coborât direct în sat”. Iată că, deşi uneori îngerii ne primesc după fapte pe drumul spre mântuire, pentru noi, străbunii, rămân sfinţi, iar Dumnezeu ne aşteaptă întru dreapta împărăţie: „Ca un foc/ Domnul cel mort/ Domnul cel viu/ miluieşte. Amin”. Sylvia , Emily şi Penelopa zugrăvesc „cu mâini mici şi puternice.. de dragul Domnului stelele cerului departe de lume/ şi ca nişte îngeri de foc să lumineze pâlpâind pâlpâind” întru lumina din candelă: „ea e cheiţa de aur cu care deschis uşile raiului/ şi mă uit tulburat înăuntru/ în sfârşit/ descoperind frumuseţea ascunsă şi gloria”. Euharistia este descrisă de Pintea în termeni în care fiecare slovă, fiecare rând, conturează trupul Mântuitorului: „în firimitura aceasta de pâine/ în picătura aceasta de vin/ e toată dragostea lui/ pentru tine/ îţi cere să-l mănânci/ îţi cere să-l bei/ te supune unui curaj nemaiîntâlnit/ te face fratele lui sora lui fiul lui/ şi-ţi spune pe nume”. Văzând sub îngerul căzut cer cu oameni şi pământ cu îngeri, poetul se îndreaptă spre mănăstirea Nicula, unde străluceşte chipul Fecioarei în Icoana Făcătoare de Minuni, compunând unul dintre cele mai frumoase imnuri dedicate Fecioarei Maria: „Mama ta Doamne mama ta bună/ cu mama mea s-a întâlnit. ce oare/ au povestit în noapte la Nicula?/ ştii Doamne tu şi mama Floare”. Pe acest drum al mântuirii, al spovedirii, al bucuriei celeste regăsim, fiecare dintre noi, pe cele două măicuţe bune din viaţa noastră, Pintea reuşind să creioneze un imn al purităţii şi al dragostei materne, continuând în acelaşi registru cu poezia dedicată fiului Teslarului, Iosif, care ciopleşte în lemn mântuitor crucea învierii.

„Casa teslarului” este bucuria întâlnirii cu versul original, care străbate cu paşi mărunţi drumul de ţară al Runcului, asfaltul Bistriţei, câmpiile României, ajungând apoi pe norii îngerilor şi bătând la poarta luminii lumii. Va fi primit poetul acolo? Sigur că da, deoarece a tencuit cărămidă cu cărămidă o casă care nu poate fi dărâmată de vânturile vremelnice, cea a poeziei adevărate care integrează pe Ioan Pintea în rândul sufletelor poet, cele mai importante din România.