„Suntem flămânzi după România” (3)

La Cernăuţi, îndată ce am coborât din autocar, ne-am strâns cu respect şi admiraţie în jurul imensei statui a lui Taras Şevcenko (1814-1861), poet şi pictor ucraniean, revoluţionar, luptător democrat, rapsod naţional şi făuritor de limbă poetică, exprimând în lirica sa, de inspiraţie romantică, aspiraţia către libertate, dragostea de patrie. Din partea Despărţământului ieşean i s-a aşezat pe trepte o coroană de flori.
Soluţia finală pentru locul de desfăşurare a lucrărilor Simpozionului a fost „Palatul Naţional al Românilor”, după cum glăsuieşte o placă bilingvă de pe zidul unei clădiri aflată în chiar centrul oraşului şi de la balconul căreia, în faţa unei populaţii româneşti entuziaste a fost rostită Declaraţia de unire a ţinutului bucovinean cu Regatul României (15/28 nov. 1918).
Apropo de palat: În ultima vreme, el se reduce la o sală de conferinţe, cât o sală de aşteptare dintr-o gară modestă, o odaie şi… o toaletă. Totuşi, la stradă sunt înfipte în zid două steaguri româneşti şi un basorelief în marmură neagră dedicat lui Ciprian Porumbescu. E ceva, nu?
Inimosul domn Iurie Levcic, preşedintele Centrului Bucovinean de Artă pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale româneşti Cernăuţi, m-a invitat să fac o vizită sediului acestei instituţii, situată la demisolul unei clădiri vechi. Trei încăperi, pentru a depozita costume tradiţionale, pentru repetiţii corale, cântece solo şi o bibliotecă. Străduinţa lor este frumoasă, emoţionantă, după cum am văzut evoluând pe miniscena sălii de la „Palat” ansamblul lor vocal „Perla”.
După ce m-am preumblat de unul singur pe strada Mihai Eminescu, am putut considera ziua împlinită lângă mormântul cărturarului ardelean Aron Pumnul (1818-1866) eminentul dascăl atât de profund fixat în biografia spirituală a Inegalabilului Poet.

Dacă n-ar fi fost iritarea provocată de interdicţia (neaşteptată) de a dona carte românească Liceului „Gh. Asachi”, aş fi putut considera că, în sfârşit, am trăit o zi a plenitudinii de suflet şi spirit printre românii „de dincolo”.
Am plecat spre Herţa dis-de-dimineaţă, ca să putem participa la Biserica Sf.Spiridon din Herţa, pentru slujba de pomenire a lui Gheorghe Asachi, oficiată de părintele Nectarie Bălan, dar secondat de cei trei preoţi din România, care făceau parte din grupul nostru. Peste două zile, pe 12 noiembrie se încheiau 143 de ani de la stingerea din viaţă a eminentului scriitor, gazetar, om politic Gheorghe Asachi, născut aici (1788), pe acest pământ românesc, dar răpit de Stalin şi făcut plocon altei ţări.
Ne-am dus la bustul din aramă al cărturarului ca să depunem flori. Iar apoi, la liceul care-i poartă numele s-a conferenţiat pe seama lui (Elena Apetri – Herţa, Gh. Badea – Iaşi).
Înainte de masa de prânz, am fost oaspeţii Şcolii de Muzică, unde elevii ei au susţinut un moment artistic, impresionant prin calitatea interpretării unor piese muzicale şi instrumentale (prof. Irina Achiri fiind coordonatorul programului).
În drum spre Edineţ, ne-am oprit la Cetatea Hotinului. E situată pe malul abrupt al Nistrului, pe o colină naturală, aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri.
Construcţia actualei fortăreţe a început în 1325, suferind succesive îmbunătăţiri, adăugiri, distrugeri, reconstrucţii. A fost declarată de statul ucrainean una din cele şapte minuni ale Ucrainei (E ca şi cum ţi s-a pus pe piept o broşă care nu-ţi aparţine şi pretinzi că este a ta. Mde! istoria violată…).
Ea este o cetate moldovenească, dar, de-a lungul veacurilor, au lăcomit la ea (prin asedii, jaf, incendii, tratative, fărădelegi, abuzuri, crime) polonezi, lituanieni, ruşi, ucrainieni, turci, austrieci. Pentru mine, de numele ei se leagă Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga.
După un popas la Cetatea Cameniţa, înecată de pământ, seara târziu, ne cazăm la Edineţ.

Mărturisesc că la Edineţ (deja fiind în Republica Moldova) am trăit o dulce şi netulburată stare de frăţietate. Nu degeaba am fost întâmpinaţi, după obicei tradiţional, cu pâine şi sare, printre amfitrioni numărându-se şi dl. Constantin Cojocari, primarul oraşului Edineţ.
La Liceul „Mihai Eminescu” au avut loc vernisajul Expoziţiei participanţilor la recentul festivalul internaţional de creaţie de la Panciova, lansări editoriale, un firesc şi aşteptat program artistic al elevilor.
Oarecum inedit a fost momentul inaugurării Cercului Astra de la Liceul „Mihai Eminescu”. Cunosc binişor (prin documente şi reviste) destinul Astrei în perioada interbelică; ştiu, prin urmare, că se înfiinţaseră atunci în Basarabia câteva despărţăminte ale Astrei. Ce m-a încântat şi aici, dar mai ales la Iaşi, este faptul că spiritul transilvan în cultură nu a avut şi nu are frontiere.
Edineţ e o localitate atestată (într-un act din 1431) de pe vremea lui Alexandru cel Bun, situată la 200 de km de Chişinău. Actualmente are o populaţie de peste 25.ooo de locuitori; la începutul secolului al XX-lea trăiau aici majoritar români, dar şi familii de evrei, lipoveni, ruşi , polonezi şi nemţi. Un aspect neaşteptat este că grădina publică poartă numele de Alecsandri. La o aşa populaţie, impresionează reţeaua de învăţământ a oraşului: 5 instituţii şcolare, 3 şcoli gimnaziale, 4 licee. La zestrea culturală a Edineţului să mai adăugăm 2 biblioteci publice şi faima ansamblului folcloric „Ciocârlia”.
La Cetatea Soroca a fost un fel de vizită de curtoazie. Cum o cercetasem pe îndelete în urmă cu câţiva ani, mi-am plecat privirea peste balustrada din apropiere, spre apele Nistrului, dar şi spre ţărmul celălalt, care tot românesc este, însă nu în spaţiul statal al Basarabiei de azi. Dar aveam şi un gând orgolios: Ce întinsă a putut fi Moldova pe vremea lui Petru Rareş, margini marcate de două cetăţi ale sale: Soroca (pe Nistru) şi Cetatea Ciceului (comuna Reteag, jud.Bistriţa-Năsăud), pe Someş.
După-amiază, am luat-o spre România, intrând în patrie prin vama Costeşti-Stânca. În gara Sucevei – Burdujeni – am sosit cu 10 minute după plecarea trenului nostru spre Transilvania. Aşa că, trebuind să rămânem peste noapte la hotel, trebuind apoi să revenim dimineaţa la gară cu taxiul, trebuind să ne luăm bilete de drum, ne-am scuturat, fără zgârcenie, toate buzunarele, ca să facem faţă.
În tren eram burduşiţi de impresii şi sentimente proaspete, dar şi de oboseală. Ne-am înviorat însă, când a apărut o copioasă butelcă de vin roşu, de Năsăud.
Un sentiment special l-am avut şi îl avem şi acum pentru doamna preşedintă a Astrei Iaşi, prof. Areta Moşu. Cu fineţe, delicateţe, răbdare, pricepere, abnegaţie, ne-a purtat (secondată de scriitorul Cornel Filip), pe un itinerar superb întru cunoaşterea unor spaţii româneşti aflătoare în trei ţări. „Românismul” (este cuvântul preferat de Eminescu) nu are graniţe. Am simţit şi de data aceasta că „la noi” şi „acasă” au valoare bivalentă: „aici” şi ”acolo” deopotrivă.