T. Arghezi și L. Rebreanu despre regele Carol al II-lea

Revista „Tribuna” din 9 iunie 1940 (anul II, nr. 129) a publicat două articole, astăzi, mai puțin cunoscute, semnate de Arghezi și Rebreanu, și închinate regelui Carol al II-lea; cel al poetului se intitulează „Regele artist”, iar cel al romancierului „Un deceniu de restaurație” (acesta, fiind tipărit și în „Foaia poporului” din 9 iunie 1940 (anul 48, nr. 24).
Arghezi îl considera pe suveran un inițiator „pe toate granițele conștiinței”, preocupat de carte, atent cu scriitorii, căutându-le mereu compania, prezent la fiecare sărbătoare anuală a cuvântului tipărit, încurajând artele, literatura, arhitectura. În contextul anului 1940, dar și cu mult înainte, poetul era convins că un scriitor, „spre cea mai mare rușine a lui”, nu trebuie să se implice în viața politică, să nu accepte intrarea într-un guvern ori să devină parlamentar și adaugă „scriitorul atâta știe să facă, vorbe”, făcând aluzie la T. Maiorescu, care intra în categoria criticilor, aceștia fiind un fel de epigramiști după el, fiindcă epigrama nu este altceva decât „alcaloidul criticii”. Odată cu venirea la tron a lui Carol al II-lea, statutul scriitorului român s-a schimbat fundamental. Suveranul, zice Arghezi, e autorul integral și exclusiv al următoarelor instituții literare:
-„A fondat Ziua Cărții, care a devenit Săptămâna și apoi Luna Cărții”.
-„A întemeiat mai multe Fundații cu programe de lucru și de publicații distincte, și Editura pentru Artă și Literatură, consacrată literaturii de creație, poeziei, romanului, studiului, filosofiei. Editura Regele Carol II tipărește luxos cu un gust de rafinament ales și prețuri într-adevăr populare, mai mult, atât cantitativ cât și calitativ, decât toate editurile românești laolaltă. Revista Fundațiilor Regale, tipărită lunar „e cea mai însemnată revistă din câte au putut să apară în România”. În plus, la Fundațiile Suveranului și-au găsit de lucru „un mare număr de scriitori neutilizați mai înainte de nimeni”.
-„A instituit Premiul Național anual de literatură”.
-A înzestrat Societatea Scriitorilor Români „în scopul clădirii unui Palat prevăzut cu toate facilitățile de trai pentru scriitori”.
-Casa Pensiilor „distribuie efectiv scriitorilor ajunși la o vârstă, numeroase pensii, prevăzute ca nicăeri într’altă țară și pentru minorități”.
La rândul său, L. Rebreanu notează că în cei zece ani de domnie a lui Carol al II-lea, „înfățișarea țării românești s’a schimbat din temelii”, înnoind sufletește și material România întregită. După un deceniu de restaurație, „românul privește lumea cu ochi mai lucizi, cu mai sănătoasă încredere în puterile sale creative și în viitorul neamului”. Carol al II-lea a înlăturat „zâzaniile care despărțeau, îndemnul regal a cimentat năzuințele care înfrățesc și astfel a dăruit națiunii un nou ideal spre a cărui împlinire să se îndrepte toate sforțările. […] Un val de hărnicie se observă în cuprinsul țării dela un capăt la altul. Cu un asemenea suveran, Rebreanu credea că „Viitorul neamului, orice s-ar întâmpla, va fi salvat”. În viziunea autorului lui „Ion”, în cei zece ani de domnie, românii au fost cuprinși „de duhul muncii constructive”. Fiind la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Rebreanu scrie: „Națiunile cele mai mari și mai civilizate sânt încăerate pe viață și pe moarte, iar încăerarea lor amenință să cuprindă toată lumea. Primejdiile ne pândesc din toate părțile. Cea mai mică nebăgare de seamă ar putea să aibă urmări nebănuite, mai ales pentru popoarele mici. Destinele lumii de mâine, destinul nostru al tuturor, se cumpănește în tropotele noului război care zguduie pământul din temelii”. Cuvinte profetice, valabile și astăzi.