Tânguire decentă și delicată

De ce am dorit să scriu despre „Inventar de tristețe și echilibru”, acest lamento postum al lui Valentin Raus? Apariția volumului (la Editura Cartea Cărții de Știință; Cluj-Napoca, 2014) se datorează fiicei Ileana Gafița, cu ocazia comemorării a 20 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului.
Pentru că în ultimii săi patru ani de existență am fost foarte apropiați (nu cutez să spun că am fost prieteni) ? Probabil din indiscreție și impietate. De prima ipostază nu mă jenez, a doua însă parcă îmi dă un sentiment de vinovăție.; de care aș vrea să mă lecuiesc.
Niciodată nu mi-a făcut măcar o frântură de mărturisire, al cărei spirit să-l fi regăsit în aceste pagini. Scriu despre carte ca un fel de atașament pentru cel care nu mai e între noi. E adevărat, este o atitudine plăpândă, șovăitoare.
„Tristețea” și „echilibrul” le-am simțit ca un cântec de lebădă, pe ape singuratice, printre trestii cu lujere nostalgice, sub un cer pregătit pentru un recviem, nu sobru, ci inefabil.
Cele 60 de puseuri ocrotite de coperte sunt invocări deznădăjduite: „Unde ești ? întreb strigând iar.”; sau monologuri evocatoare, căci, deși Iulia a trecut în neființă, el îi mărturisește: „te-ai ascuns în propria-mi ființă”, aceasta fiindcă o caută în amintiri, în obiectele din jur, în imaginație; o fulgurație de text e chiar intitulată „Memoria și imaginația”. Deși, notează la un moment dat: „Îmi este teamă de propriile amintiri”, încât: „Adevărul este că trebuia să mor odată cu tine.” Și totuși: „Tot ce mă mai poate ține este depozitat în tezaurul memoriei.” Reface cuplul prin imaginație, al cărei izvor este dragostea, vie, în ciuda senectuții și a morții, încercând astfel să permanentizeze starea de „alături la bine și la rău”, iar pentru aceasta „Acum, Iulia, am timp suficient și chiar prea mult la îndemână”.
Consideră că i-a mai rămas un rest de viață, pe care îl trăiește cu ochii aburiți „în timp ce vorbesc, în timp ce mănânc, în timp ce scriu, merg pe stradă sau poposesc lângă mormântul tău – movila ta de pământ lângă care îmi este rezervat un loc”. „Mi-ai dat un loc de întâlnire și te asigur că mă voi grăbi să vin în acel loc.” (ceea ce avea să se întâmple în 1994, la 5 ani după moartea soției). Acel loc îl calcă mereu, a numărat mereu cei 40 de pași câți sunt de la poarta cimitirului până la mormânt. Apoi îi este grea întoarcerea: „mă simt un om care se târăște, care se cațără pe un versant nesigur, alunecos, ascuțit, stâncos, necunoscut.” Și copleșit de dor: „De unde oare a început dorul după tine ? Cred că din momentul în care ți-am rostit numele pentru prima dată.” „Tu, Iulia, erai rece ca gheața. Te-am sărutat pe frunte.” „Ai să mai revii cândva ? Nu, n-ai să mai revii. Pentru ceilalți tu ai plecat, te-ai dus, pentru mine te-ai ascuns în propria-mi ființă.”
„Bună dimineața, iubito !” – exclamă cel care-și începuse căsnicia în urmă cu 45 de ani. Iar în finalul notiței: „ S-a făcut târziu, s-a apropiat miezul nopții. Un gând, un unic gând îmi mai rotește unda în jurul meu. Mă împresoară cu blândețe, mă încălzește, mă reanimă. Mâine ne vom revedea.”
Interiorul casei îi provoacă acum o altă percepție a ceea ce îl înconjoară, căci e un mod de a-și apropia ființa pierdută:
„Fiecare obiect, pereții, tavanul și parchetul, cărțile, icoanele, perdelele și covoarele, cutiile cu te miri ce în ele, sfeșnicele și cristalurile, lămpile și ceramica populară, albumele și tot ce aveam în nișele de pe hol, în dulapuri și în bucătărie, flecuștețe și chiar lucruri bune de nimic – ieșite din uz(…)”, toate sunt simțite acum altfel.
În anul funest 1989 pentru familia Raus, până la trecerea la cele veșnice a soției mărturisitorului, starea sufletească și morală a acestuia e augmentată de situația socio-politică din țară; de câteva ori face referire la cel din fruntea țării și îl numește „nebunul”. Vine apoi tăvălugul din decembrie 1989 de la Timișoara, București, din țară, care îi relevă „rostul vieții”. Se simte „eliberat de umilințe și incertitudini” și crede că va urma un timp în care „Florile, copiii, cărțile să fie visele frumoase pe care le visăm.”
În prima parte a intervalului său pământesc, rămas după stingerea soției,, starea lăuntrică, percepția preajmei se îndărătnicesc să rămână la aceleași valori. Când ridică ochii de la pământ, constată: „Sunt lovit de neputința de a mă bucura de peisaj.” (Ulterior, astfel de neputințe aveau să se diminueze, să se potolească. Țin minte o zi când am fost pe dealurile Dumitrei, la cules de ciuperci, deși am fi putut să le procurăm din piața orașului. Da, dar nu ar mai fi fost ceea ce deodată a dorit: culesul, pânda după ciuperci, livezile, unduirea dealurilor, azuriul lunii mai în liniștea darnică.
Pe parcursul lecturii mi-am pus adesea întrebarea: Care a fost imboldul pentru el de a nota aceste crâmpeie de gând și suflet ? Dorea să comunice sau e vorba de un mod de a trăi intimități cărora astfel să le dea trăinicie ? Ei bine, începutul unei fraze m-a edificat: „Scriu aceste rânduri pătruns de dorința ca cei ce le vor citi (…)”. Așadar, în ciuda unor „ample și tot mai bogate singurătăți”, totuși, conta pe un partener de comunicare: tu, cititorule.