Valentin Raus şi poarta veşniciei

La împlinirea a 20 ani de la trecerea în eternitate a scriitorului Valentin Raus, Biblioteca Judeţeană organizează, maine, de la ora 12.00, un moment care are în centru lansarea volumului „Inventar de tristeţe şi echilibru”, apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.
Născut la 22 decembrie 1918, în Bistriţa Bârgăului, Valentin Raus a urmat liceul la Bistriţa şi la Năsăud, iar mai apoi, în perioada războiului a studiat Medicina la Cluj. A publicat versuri, proză şi articole în „Tribuna Ardealului”, „Viaţa ilustrată” şi „Săptămâna”, singurele publicaţii româneşeti acceptate să apară sub ocupaţia hortistă. După război, între anii 1944-49, a fost medic la Bistriţa, apoi inspector al Uniunii Compozitorilor, iar din 1967 director al Casei de Cultură. De la înfiinţarea ziarului judeţean „Ecoul”, în 1968, a lucrat ca şef al rubricii culturale şi secretar de redacţie. A debutat editorial cu un eseu despre pictorul clujean Emil Cornea, în anul 1942. În 1943 îi apare un prim volum de povestiri intitulat „Pe lângă păcat”, iar apoi „Fată din pădure” – 1960, „Comoara” – 1968, „Vopseşte-ţi părul castaniu” – 1969, „Tunetele de pe Bobâlna” – 1974, „Memorie figurativă” – 1988 şi „Izvoare” – 1990. A fost membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Ziariştilor din România. Împreună cu un grup de scriitor înfiinţează, în anul 1990, revista „Minerva”.
Volumul „Inventar de tristeţe şi echilibru”, apărut cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud, prin Biblioteca Judeţeană „George Coşbuc”, este o prelungă declaraţie de dragoste soţiei – Iulia Tătar, profesoară de limba română şi germană, fiică a protopopului greco-catolic al Bistriţei, Vasile Tătar, arestat în 1948 şi purtat prin diferite închisori comuniste.Soţii Raus s-au căsătorit în 1945 şi au avut doi copii şi au trăit în bună convieţuire până în anul 1989, când, cu câteva luni înainte de Revoluţie, Iulia Raus a ales calea veşniciei, întâlnirea în eternitate având loc în anul 1994, când Valentin Raus a trecut şi el în eternitate, amândoi fiind înmormântaţi la Bistriţa.
Cartea surprinde prin rememorarea frumuseţii vieţii trăite în doi atunci când se zăresc „piscurile fericirii” - „Frumoasă-i viaţa”. Povestea unei vieţi trăită dincolo de moarte, cu convingeri şi dureri, cu bucurii şi izbânzi, cu raza de lumină care pătrundea întotdeauna în casă, dar şi în suflet. Cu timp berechet pentru a privi spre trecut, cu zile în care afară era „zăpadă groasă, ger potolit, brazi episcopali cu ramuri îmblănite de puf alb, săniuţe şi chiote de bucurie”. Cu rugăciuni adresate Celui de Sus pentru a fi drept şi înţelegător „se cuvenea să-mi dea mie partea cea mai mare de durere”. Moartea, visul niciodată visat, este cea care lovea în sufletul scriitorului, ochii fără lacrimi, vocea neauzit de înceată a persoanei dragi, toate sunt prilejul unei salvări prin scris: „pentru toţi ceilalţi tu ai plecat, te-ai dus, pentru mine te-ai ascuns în propria-mi fiinţă”. Rămânându-i imaginea chipului peste care se aşezase liniştea deplină, cu surâsul ultimului vis spre care s-a dus, scriitorul citeşte celei a cărei existenţă a fost prleungită în eternitate „ poemul vieţii noastre şi las îngerilor şi florilor bucuria de a-ţi păzi somnul”.
Viaţa, ca o povestire a aşteptărilor înşelate, capătă un alt sens o dată cu deschiderea porţii necunoscutului şi călătoria Iuliei spre un alt tărâm: „M-am rugat ţie. Tu cunoşti acum bine grandoarea lui Dumnezeu, ştii câte dorinţi, câte solicitări se îndreaptă spre el. Cei care sunt aici, în braţele existenţei... au nevoie de ajutorul şi de mila lui în fiecare clipă. Eşti acolo, m-am rugat să ne ajuţi ca o protectoare a casei noastre”. Convins că moartea se împarte fiecăruia în mod egal, scriitorul rememorează epistolele de dragoste, care le aşază, spre amintirea unei tinereţi fermecătoare, în carte. Pentru Valentin Raus scrisul este forma de a-şi exprima dragostea, iar poarta veşniciei un examen care trebuie trecut de fiecare dintre noi: „Este ca şi lumânările peste care sufli să le stingi, unele-şi păstrează flăcările ceva mai mult decât altele, care dispar la prima adiere. Se sting grăbite, intră în întuneric, în somn, poate în veşnicie, în uitare adică”.
Acest volum readuce în atenţia noastră un suflet sensibil, un familist convins şi, mai presus de toate, un scriitor pe care nu trebuie să-l uităm – Valentin Raus.