Teatrul lui Felix Aderca

Pe numele său adevărat Froim Zelig Adercu, Felix Aderca s-a născut în 13 martie 1891 în satul Puiești, jud. Vaslui, și a decedat în 12 decembrie 1962, la București. Este cunoscut în literatura română ca: poet, prozator, eseist, jurnalist, critic literar, traducător și mai puțin dramaturg. Fiul său, Marcel Aderca, în prefața la volumul Teatru[1], din 1974, scrie că a publicat „cinci volume de versuri, douăsprezece romane, opt cărți de eseuri, trei de nuvele și povestiri, o culegere de aforisme, zece volume de traduceri și șase piese de teatru”, în schimb, Wikipedia îi acreditează șase volume de poezii, șapte de povestiri și nuvele, șaisprezece romane, treizeci de cărți cu traduceri și doar patru piese de teatru; la acestea se adaugă zece volume care cuprind monografii, articole de estetică, jurnale etc. Știm despre el că a frecventat cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu și chiar a publicat multe texte în revista cu același nume; de altfel, a colaborat la mai toate revistele de prestigiu din vremea sa. În Jurnalul său, Liviu Rebreanu îl pomenește de foarte multe ori; între cei doi au fost relații de stimă și prețuire reciprocă. Aderca s-a numărat printre cei 92 de scriitori care au protestat împotriva campaniei de denigrare a autorului lui Ion, din 1930. Întotdeauna a scris elogios despre creațiile lui Rebreanu.
Amintim câteva titluri de volume; poezie: Motive și simfonii (1911), Stihuri venerice (1912). Fragmente. Romanțe (1912), Reverii sculptate (1912), Murmurul cuvintelor (1971) etc.; povestiri și nuvele: Femeia cu carnea albă (1927), Întâia călătorie în jurul lumii (1939), Patru ciudate întâmplări (1957), Copilul cu vioara (1957) etc.; romane: Domnișoara din stra¬da Neptun (1921), Țapul (1921, ediția a II-a cu titlul Mireasa multiplă (1932), iar ediția a III-a cu titlul Zeul iubirii (1945), Omul descompus (1925, roman pirandellian), Rasputin. Diavolul de la curtea țarilor (1929), Aventurile d-lui Ionel Lăcustă Termidor (1932), Orașele înecate (1936, ediția a II-a, îngrijită de Ovid S. Crohmălniceanu, Orașele scufundate, 1966, roman distopic sau scienece fiction, tipărit în foileton în revista Realitatea ilustrată cu titlul X-O, Romanul viitorului,; în germană a apărut la editura Kriterion, București, 1970) etc.; a tradus din: Henri Barbusse, Romain Roland, Karel Capek, Stefan Zweig, John Knittel, Alex Munthe, Vicki Baun, Louis Madelin, John Steinbeck etc. La acestea, adăugăm o mulțime de scenarii radiofonice după mitologia greacă și latină.
Cu toate că opera sa este impresionantă, Felix Aderca rămâne un scriitor pe nedrept uitat. Considerat de Zaharia Stancu un autor care „a spart toate clișeele”, iar de C-tin Cubleșan un „experimentalist”, astăzi, trebuie să luăm în seamă confesiunea făcută de tată fiului: „Literatura a fost pentru mine un instrument de cercetare și un itinerar de-a lungul căruia m-am cunoscut și m-am recunoscut”. Opiniile sale despre teatru sunt puține, ele „nu există”, zice Aderca, „până în clipa în care n-au prins un corp artistic și nu se pot legitima printr-o carte”. Adevărul e că producțiile sale dramatice n-au prea avut audiență, el justificându-se astfel: „Am avut ghinionul să fiu partizanul unui teatru care, în momentul conceperii lui, contrazicea tipul curent de dramă sau de comedie, și ar fi absurd să pun pe seama cronicarilor sau publicului faptul de-a fi fost în practică mereu respins. Vina acestei incompatibilități o port în întregime eu și numai eu. E absurd să ceri unor critici și spectatori, obișnuiți cu formulele scenice tradiționale, crescuți la școala operelor clasice de-un desăvârșit echilibru, să devină de azi pe mâine partizanii unei dramaturgii ispitite de-o altă arhitectură, în aparență mai puțin severă, reflectând altfel decât orizontal evenimentele, o dramaturgie în care desti¬nele eroilor se înnoadă și se hotărăsc în împrejurări simbolice, refuzând verosimilul imediat. E normal ca foarte puțini să guste acest teatru, cu altă deschidere de compas și care poate da impresia de paupertate umană, de artificialitate, de cutezanțe excentrice și, pe deasupra, vinovat la prima vedere de-o stridentă inabilitate tehnică. Nu inculp pe nimeni. Nu mă disculp pe mine”.
Piesa Zburător cu negre plete sau Visul unei nopți de mai, Comedie lucidă în trei acte și un prolog, cu muzică și film a fost scrisă în anul 1923 și completată în 1945; pentru prima dată a fost jucată în 1931, dar nu a avut succes, publicul nefiind încă educat pentru asemenea spectacole, oamenii fiind obișnuiți cu anumite clișee. Ea pornește de la premi¬za că „orice femeie măritată are un zburător” și că el vine întotdeauna nechemat. Iată și subiectul: după ce s-a despărțit de un amorez, la locuința unei cucoane „romantică, foarte oacheșă sau foarte bălaie, toată în mătase” apare un bărbat mascat, „cu joben lustruit (…), pe umeri un pardesiu căptușit cu mătase neagră, pe care-l ține strâns cu mâna stângă, sub piept; plastron, cravată albă, pantofi de lac, pantaloni strâmți, pe picior cu vipușcă de moar”. De fapt, acesta este profilul unui „zburător” modern, menit să tulbure mintea unei femei sentimental-romantică. Străinul are în mână un pistol, „revolverul și iubirea merg împreună în viață, o lămurește el, adăugând „ca soțul cu soția: la braț. (…) Revolverul nu ia foc decât în absența lucidității. Dar în prezența lui… E o condiție de bune moravuri”. Soțul femeii este președintele secției a II-a de la Curtea de Apel, dar întârzie la un joc de poker. Inițial, dama îi oferă necunoscutului bani, un ceas de mână și bijuterii numai să fie lăsată în pace. După un dialog fructuos, necunoscutul o farmecă și o seduce, iar ea cade în plasa dăruirii, zicând: „Mă întreb cum de am putut trăi până acum fără tine! E într-adevăr de neînțeles. Desigur, era un simulacru de viață. Dormeam în mine – până ce ai venit tu, care cu bagheta magică și…”. Devine posesivă și-și spune: „…de-acum nu ne vom despărți niciodată. Niciodată! (…) Ne vom iubi până la moarte, ne vom iubi și dincolo… dincolo de moarte… (…) în eternitatea stelară a lumii celeilalte…”. Ca orice „zburător”, îi mărturisește că s-a sinucis „de nenumărate ori și totdeauna cu succes”. Pentru el, „iubirea fără duhul morții n-are nici un haz”. În final, îi dăruiește câțiva trandafiri albi, „trandafirii pasiunii” sale, culeși chiar din grădina ei și vrea să i se dăruiască trupește cu mintea și inima. Actul I surprinde vulnerabilitatea femeii care suspină în serile de singurătate după un „zburător”, deși „ocupația oricărei femei măritată este să fie soție”. Ea vrea să afle cine este străinul de care s-a îndrăgostit. În spiritul vremii, acesta îi spune: „Sunt un sportiv (…) Bat mingea cu racheta, cu podul palmei, cu vârful piciorului, călăresc armăsari nărăvași, calc apa, plutesc pe spate, înot și iepurește. Box-floretă”, și-l completează cu: „Sunt Omul modern. O sinteză de minge, iarba fiarelor, materie colorantă și dinamică”. Acesta era idealul cucoanelor interbelice.
„Zburătorul” își dă seama că Soțul a intrat în casă și se ascunde.
În actul II, se revine la problemele domestice obișnuite. Soțul o surprinde pe Feme¬ia de Serviciu cu Năiță vardistul. Satira și umorul sunt cultivate cu mult talent. La un moment dat, Soțul o întreabă pe Femeie „pentru ce trăiește omul”, iar aceasta îi răspunde ca și când ar deține adevărul universal: „Ca să mănânce”, iar bărbatul o aprobă: „Căsătoria înseamnă mâncare caldă, mâncare bună, mâncare multă (…) Fără fire de păr și fără muște. Vii acasă și de pe drum ți-aduci aminte: Mă așteaptă nevasta”, „adică masa” îl completează Femeia de Serviciu. Soțul vrea să intre în iatacul Soției și-i spune acesteia că prezența lui o „va vinde¬ca de nostalgie, de neliniște, de febră, de tot”. El simte că este un străin în casă, dar nu-l des¬coperă. „Gelozia mea trebuie să te măgulească” o liniștește pe nevastă. Străinul îi sugerea¬ză că s-a întâlnit cu propria-i imagine și trebuie să facă „un efort de memorie”. Privitorul sau cititorul asistă la o despărțire androgină. Zburătorul se preschimbă în soț. După căsătorie Femeia a rămas cu imaginea nălucii sale eterne, „visul ei dintotdeauna”. Cuvintele sale sunt semnificative: „Și, la urma urmei, dumneata nu ești decât eu, și eu decât dumneata. Soția mea mă-nșeală astfel tot cu mine. Era mai neplăcut dacă ar fi fost altfel, nu?...”. Felix Aderca a recurs aici la motivul oglinzii, motiv folosit de antici până la Eminescu, Mircea Eliade, Dan Botta, și, mai aproape de noi, la Dino Buzzati în romanul Deșertul tătarilor. Oglinda este un simbol al cunoașterii, punctul de plecare al tuturor dedu-blărilor. În ea căutăm adevărul despre noi înșine, de aceea, poate fi considerată și un simbol al virtuților și păcatelor. Să nu uităm că narcisismul este legat de motivul oglinzii, complexul lui Narcis fiind reprezentativ.
În actul III, Ea fredonează un cântec de leagăn pentru o păpușă de lemn. El devine violent și vrea să strângă de gât păpușa, fiindcă, motivează el, nu are nevoie de „concurent” în casa lui. Dialogul între El și Ea este specific teatrului absurdului. „Mâine are să ne tragă la răspundere de ce l-am zămislit și l-am adus pe lume fără să-l fi consultat și pe el”. De data asta Ea vede în El un monstru. „S-a mai văzut oare un tată care să-și ucidă pruncul?” întreabă Ea. Replica lui: „S-a văzut un tată care și-i mânca! Și era zeu!”. El vrea să plece. Ea îi ia apărarea Soțului, care, zice Ea, „e un suflet nobil, un suflet distins. (…) Nu vede în femeie numai un obiect de plăcere, nu e un egoist, un cinic, un pervers”, „își sacrifică totul pentru fericirea familiei: viața, averea, tot!”. Îi reproșează „zburătorului” că sa furișat pe fe¬reastră și a abuzat de o „femeie slabă, fără apărare, fără sprijin”. În toiul acesti dialog, Soțul se trezește și îi cere Soției să se dezvinovățească, fiindcă totul a fost un vis; „Visul tinereții tale eterne. Visul eternei tale nopți de mai” adaugă El. Când El vrea din nou să plece, Ea îl oprește pentru că în inima sa sunt toate iubirile, iar în făptura ei se află toate femeile căutate de El. „Zburătorul” este construit destul de veridic. De-abia în finalul actului II întrezărim un personaj fantastic. Iată o replică asupra căreia merită să reflectăm: „Cu fiecare iubire nouă, ne însușim o părticică de univers”. Când El-Străinul-Zburătorul, cum vrei să-i spui, vrea să plece, Ea-Soția îl roagă s-o ia cu el. Justificarea ei se referă la faptul că nu mai poate sta în casa ei, deoarece a aflat într-o singură noapte „cât de puțin liberă este libertatea” sa. Îi cere să rămână s-o „împlinească”. Întrebat cine este, El îi răspunde în trei limbi: „Omul cu masca” și îi povestește cum a cunoscut-o, el fiind băiat de țigan, cum s-a îndrăgostit de ea și a iubit-o în taină, cum părinții ei i-au descoperit îmbrățișați, iar el a fost bătut crunt, încât a murit. Ea nu-i cunoaște numele și nu i-a văzut chipul. El îi oferă o carte de vizită albă și-i spune să scrie pe ea numele pe care îl preferă. El nu vrea să-și arate fața, dar o roagă să închidă ochii și să-și treacă mâinile peste figura lui, după care pleacă pentru totdeauna.
Această piesă „s-a vrut, scrie F. Aderca, o disecție a pasiunii, a iubirii, a subsolului lor, deliberat antisentimentală, reliefând circumstanțele și care favorizează instalarea unei patimi prin mijlocirea unor eroi care se analizează cu un ochi scrutător și intolerant, de natură să urmărească nașterea și concomitențele pure și mai puțin pure ale dragostei”. Ion Minulescu scria despre ea: „Zburătorul domnului Aderca intelectualizează un fapt divers, subtilizându-i personajele până la forma unei obsesii”, iar Mihail Sebastian i-a apreciat „piruetele ei intelectuale” și „ironia În schimb, Al. O. Teodoreanu îi reproșează „lipsa totală de interes dramatic”, socotind că „dacă alte piese n-au conflict, au cel puțin spirit, spre exemplu piesele lui Francois de Curel[2]”. În 1945, Teatrul Național din București, sub conducerea lui Tudor Vianu, hotărăște să fie jucată „în cadrul unor spectacole de avangardă”; au interpretat, printre alții: Emil Botta, Ion Manu și Lili Carandino; nici de data aceasta critica n-a apreciat texturl și spectacolul. Tudor Vianu scria atunci: „Dl. F. Aderca este un scriitor de teatru care trebuie cu orice preț păstrat aproape de tehnica scenei. Darul d-sale s-ar putea materializa într-o capodoperă”. Șerban Cioculescu nota, printre altele: „Dl. F. Aderca n-a căutat căile umblate, ale teatrului cu rețete fără greș. I-au plăcut noutatea, riscul, aventura. A născocit în stilul expresionist al momentului literar (…) o șarjă intelectualizată a iubirii. (…)… publicul teatral este învățat să ceară spectacolului evidențe logice, iar nu sugestii lirice, acțiune pro¬gresivă, și nicidecum ezitările și împleticirile conștiințelor în destrămare, întâmplări reale sau posibile măcar, dar nu simbolice”. Astăzi, contemporanii noștri ar încadra-o mai degrabă în rândul pieselor bulevardiere.
[1] F. Aderca, Teatru, ediție alcătuită, îngrijită și prefațată de Marcel Aderca, Ed. Cartea Românească, București, 1974; toate citatele din piesele de teatru sunt luate din această ediție, adaptate la normele actuale.
[2] Francois de Curel (1854-1928), cunoscut pentru operele sale: Această lume nebună, Femeia sălbatică, Pădurea amanților etc.