Teatrul lui Alexandru Vlahuță

            Alexandru Vlahuță (1858-1919) este perceput în literatura română ca unul dintre cei mai importanți epigoni ai lui Eminescu, cunoscându-l personal pe autorul Luceafărului în 1884 și căruia i-a dedicat, începând cu anul morții, șase conferințe celui pe care îl considera „cel mai nobil reprezentant al neamului românesc în fața veacurilor viitoare”. Autorul celebrului poem antidinastic 1907 sau al binecunoscutei poezii Unde ni sunt visătorii, a scris, pe lângă cele 19 volume de poezii și proză (schițe și povestiri), nuvele și sonete, romanul Dan (1893), o monografie dedicată pictorului Nicolae Grigorescu (1910), a tradus mult din Ada Negri, a descris ca nimeni altul frumusețile patriei în România pitorească (1901) sau a compus, împreună cu G. Coșbuc, manuale pentru clasele secundare și profesionale. Că a scris și despre trecutul românilor o dovedesc zecile de studii dedicate geților, dacilor, lui Decebal, Traian, năvălirilor barbare, întemeierii principatelor românești, lui Vladislav Basarab, Alexandru cel Bun, Mircea cel Mare, Ștefan cel Mare, Mihai viteazul, Țării Românești sub fanarioți etc., etc. Despre personalitatea lui Vlad Țepeș a scris în articolul Urmașii lui Mircea. Vlad Țepeș. Puțină lume știe că el a fost atras și de teatru, dovadă notița din revista Mișcarea, din 8 ianuarie 1920 (an. XIV, nr. 7), ce apărea la Iași, unde citim următoarele: „În coloanele numărului de față oferim cetitorilor noștri trei bucăți literare semnate de Al. Vlahuță, G. Coșbuc și P. Cerna”. Menționăm că în anul 1882, poetul Ioan Nenițescu a citit la Junimea piesa istorică Vlad Țepeș, care nu a fost bine primită de asistență, Maiorescu considerând-o „înfiorător de stupidă”. Articolul lui Coșbuc, intitulat O notiță filologică, era preluat din revista Povestea Vorbii, (nr. 5, din 7 noiembrie 1897), iar din poetul P. Cerna un sonet, reprodus din aceeași revistă, cu titlul Sonet.

            O „bucată” literară se referă la o piesă de teatru, în versuri, scrisă de Vlahuță, despre care citim următoarele: „Țepeș vodă este un fragment din drama cu același titlu la care poetul Al. Vlahuță a lucrat câțiva ani în șir și care, după afirmațiile intimilor săi, e complet terminată. Manuscrisul complet al acestei drame istorice trebuie să fie desigur în posesiunea familiei poetului”.

            Revista Mișcarea reproduce un fragment din actul I, scena VII, publicat în revista Flacăra din 21 iunie 1914 cu același titlu. Aici, Vlad îi anunță pe boieri că Sultanul, „pe lângă bir, ne cere cinci sute de copii”, jertfă pe care el a refuzat s-o îndeplinească. Boierii trebuie să hotărască dacă se vor supune turcilor sau se vor pregăti de luptă. Boierul Pârvu sugerează că ar fi bună o alianță cu Ștefan al Moldovei, pentru a fi „un singur suflet”, dar, deoarece Chilia este sub stăpânirea lor (a lui Țepeș), Ștefan îi va considera vrăjmași, atât pe ei, cât și pe unguri. Boierii sunt de acord să închine țara turcilor. Pârvu ia apărarea boierilor, zicând că nu știe „care-i greșeala” acestora. Vlad hotărăște ca boierii să-și dea copiii turcilor, iar, începând de anul viitor să-și dea „De’n două cu norodul”. Domnitorul evocă o scenă în care mamele copiilor își însoțeau pruncii care „Mergeau, mânați din urmă, ca pruncii la tăiere”. Argumente lui Vlad sună astfel: „Eu am văzut aceasta - și nu pot să uit: / Eram copil, - ș’atuncia, parc’am simțit în mine/ Gând bărbătesc strigându-mi: „de-a fi s’ajungi vr’odată/ Domn și părinte-acestui nenorocit popor,/ Să cazi mai bine jertfă, luptând luptă nebună,/ Decât să-ți legi domnia c’o astfel de rușine!.../ Știu ce gândești: Acela care și-a scris cu sânge/ Un nume’n cartea țării, mai poate-avea în suflet/ Un loc și pentru milă? O, dragi boieri, adâncă/ Și nepătrunsă taină e fapta unui om/ Și ce ușor ne prindem să-i fim judecători!.../ Nu, n-am ucis pe nimeni de pofta de-a ucide, -/ Nu m’a’mbătat, cum credeți, priveliștea durerii./ Dar am primit din mâna lui Dumnezeu o slujbă, -/ Toate-ale mele slujbei aceștia le-am dat,/ Și, când stârpiam minciuna și ura într’un mișel,/ Eu îmi pliviam grădina de buruiana rea…/ Știți ce era în țară. Când am venit. Ca frunza/ Pe apă, erau toate. Nu se știa de dreptate,/ Nici frică, - părea sfârșitul lumii./ Cât am plivit! Și încă mai este pălămidă…/ Cine din voi, prieteni și sfetnici de credință,/ S’a pus chezaș odată pentru Patrulea?” (Patrulea, fiind un personaj negativ în această producție dramatică, apărat de boieri, în frunte cu Pârvu).

            Din păcate, întreaga piesă n-am regăsit-o nici în ediția de opere complete a lui Vlahuță din timpul vieții sale și nici în cea postumă.